Un frate până dincolo de apus

Lucian Spirescu

20 April 2011

Diferenţa de vârstă între Alin şi Tudor era doar de 3 ani. Tudor se născuse primul şi avea dreptul la jucării pe care, deocamdată, Alin le vedea strălucitoare, dar la fel îi luau ochii şi suzeta şi Mu-Mu şi Ati-iepuraşul. Mai târziu în ani, când Alin deja simţea o nevoie acută de trenuleţ, exact în aceeaşi perioadă a zilei, Tudor avea şinele montate, gara cu copac pe amplasamentul destinat, barierele care sclipeau şi erau nerăbdătoare să domolească traficul nebunelor de autobuze precum şi al maşinilor cu gălăgioşi cu muzica tare. Ce lipsea? Locomotiva electrică care dădea de-a surda în gol din roţi în mânuţele lui Alin. Bateriile obosiseră şi pesemne că ar fi refuzat să care ditamai vagoanele pline ochi cu beţe de chibrit necesare construcţiei unei cabane în păduricea care se învecina cu bufetul burduşit de jucării. Păduricea ar fi fost mai întinsă şi ar fi avut mai mulţi tigri, maimuţe, soldăţei şi peşti de pădure, aşa cum îi aşezase Tudor înainte de a pleca la grădiniţă, dar bufetul stătea în calea împăduririi şi îngustase samavolnic un spaţiu pentru odihna oamenilor care trudeau în lanul de grâu şi care se întindea hăt, până dincolo de piciorul mesei. Şi acolo sub masă găseau umbră, de ce să se plângă în van oamenii aceia?! Bineînţeles că Alin obosise bateriile -care încercaseră cu toată puterea lor să se opună strângerii roţilor în pumni- cu locomotiva pornită de azi-dimineaţă şi care acum hârâia în salturi sinusoidale. Tatăl lor, domnul Scorizetti- italian îndrăgostit lulea de o româncă – îi învăţase că bateriile se mai trezesc la viaţă dacă le pui frumos pe calorifer şi ai răbdarea unui om mare să le laşi acolo “până sunt calde-calde, căluţii mei”.

La început a fost o luptă surdă, bărbătească, întreruptă doar de palme pe înfundate şi încleştări de dinţi până în ziua în care Alin a rămas cu roţile, iar Tudor cu caroseria, inclusiv cu mecanicul care scosese nedumerit bustul pe geamul lateral şi atârna doar în şurubelul care-şi dezvăluia toată tărăşenia cum de stătuse el înţepenit atâta amar de vreme, până azi.  

Tudor căzuse într-o depresie însoţită de refuzul ciocolatei, joaca se sfârşise odată cu locomotiva sfâşiată de orgolii de băieţi fraţi, grădiniţa ce era ea un coşmar înainte, acum devenise ceva de neconceput! Totul până în ziua în care părinţii i-au cumpărat o locomotivă nouă. He-he, n-o mai lăsa acasă! O împacheta în fiecare dimineaţă şi o băga în rucsac, nu înainte de a-i aplica câteva tampoane de plastilină pe la roţi, pe la mecanic, pe la sirenă, pentru o protecţie pe durata transportului. Bineînţeles că Alin nu se împăca deloc cu o locomotivă trântită la perete, fără roţi şi cu-n mecanic atârnând. “Batitiile” erau totuşi la locul lor şi nu înţelegea de ce nu mai făceau niciun bâz, niciun câr, chiar şi aşa, fără roţi. Era ceva în neregulă cu mecanicul care se strâmbase şi nu mai voia să intre la loc şi s-o pornească. Nu-şi explica cum ziua, locomotiva era inertă, doar puţin ruptă de roţi, de baterii, de realitate, iar pe la prânz, cum venea Tudor şi se încuia în camera de joacă, cum se auzeau zumzăitul acela de locomotivă funcţională şi muzica din gară şi claxoanele maşinilor la barieră şi tot dezmăţul ce fusese odată.

Şcoala, vârsta, profesorii i-au făcut mai înţelepţi. Nu aveau de împărţit caiete, creioane, penare. Dacă ar fi fost după ei, amândoi şi le-ar fi dat reciproc, sau de ce nu, de tot, la alţi colegi şi ăia la rândul lor la alţii, până li s-ar fi pierdut urma pe la copiii nevoiaşi. Toate caietele lui Alin erau scrise în mare parte de Tudor, cu bastonaşe, cu beţişoare, cu linie-punct-linie. Se şi vedea diferenţa ! Doamna Drina, mama lor, avea un ochi care nu se înşela niciodată. Făcuse într-una din zile un tort pentru ziua lui Tudor. Turnase ciocolată fierbinte şi-l lăsase pe masă preţ de câteva ore înainte de a-l băga în frigider. Seara îi veneau prietenii şi Tudor avea de suflat în 10 lumânărele bleu şi de băut şampanie de zmeură în neştire. Când tocmai se făcuse vremea de băgat tortul la rece, Drina a scos un strigăt scurt, după care i-a chemat pe amândoi nu pentru o jordie, doar aşa, pentru o vorbă de dojană:

Vreau să ştiu cine a muşcat banditeşte din tort şi l-a pocit în halul ăsta? Tu, Tudor?

Nu mamă, eu nu-mi amintesc să fi făcut aşa ceva.

Atunci tu, Alin?

Nu mămico, eu abia aşteptam să sufleTudor în lumânări şi apoi să ne tai tu o felie frumos, la toţi copiii.

Alin şi Tudor, ia vă rog să vă apropiaţi şi să vedeţi urma de muşcătură. Ce părere ai Alin, cine-i ştirbul în casa asta?

Tudor simţea că Alin se îndreaptă spre o mare încurcătură. Faptul că îi lipseau doi dinţi şi vorbea ca un şarpe care nu ştie decât să sâsâie, îl aducea pe Alin în linia întâi de front şi ar fi putut căpăta o pedeapsă cel puţin de neparticipare la distracţie. Chiar dacă porţia de tort şi-o mâncase cu vârf şi îndesat- ba parcă intrase şi-n feliile din imediata vecinătate- exista riscul să nu mai capete nici măcar un dumicat şi asta era grav în faţa atâtor copii.

-Mămico, a spus Tudor, Alin m-a întrebat înainte dacă mă supăr dacă ia şi el o bucăţică de tort. Eu nu am ştiut să-i tai şi atunci l-am lăsat să muşte din el. Nu numai Alin este de vină!

V-am spus eu că pe doamna Drina n-o înşală ochiul, dar de muiat sufletul, cu siguranţă era uşor de înduioşat!

Un frate până dincolo de apus”, aşa i-a şoptit Tudor lui Alin după ce au rămas singuri. Tudor învăţase la şcoală că apusul era departe. Era ca o ţară mare, ce mai! Şi fraţii trebuiau să fie nedespărţiţi şi la pozne şi la bucurii, până dincolo de apus, departe. Alin a înţeles lecţia şi o îmbrăţişare de frate, fără să te vadă ai tăi şi nimeni, contează mai mult decât orice tort de pe lumea asta. Cum-necum, tortul a fost reparat destoinic de Drina, petrecerea a fost şi cu un pic de dans şi nişte desene animate, mai un joc pe computer, mai o pupătură pe obraz de la fetiţe care i-o coceau de mult lui Tudor.

Alin păstrase toate jucăriile, bucuria fiindu-i dublă: avea şi de la Tudor şi ale lui, dobândite urmare calificativelor de “foarte bine” pentru bastonaşe, linie-punct-linie şi absenţa porcuşorilor dintre rânduri. Locomotiva cea nouă a lui Tudor intrase deja pe mâna lui şi abia acum îşi explica zgomotul de maşinărie funcţională care se auzea dindărătul uşii de câte ori era Tudor acasă. Dar o păstrase şi pe cea veche. Dulapul de jucării era burduşit, iar când deschidea uşa, toate jucăriile prindeau viaţă. Se năpusteau pe covor de parcă s-ar fi sufocat în dulap. Bateriile, epuizate de cu seara, erau odihnite acum şi-l făceau pe Rilă să bată toba mai cu spor şi pe Goya, maimuţica, să danseze ca-n desenele animate. Într-o zi, Tudor l-a întrebat:

Alin, tu nu ai de gând să mai arunci din jucăriile alea rupte de cap, fără roţi şi cu baterii curse? Le ţii acolo până se transformă în ţiţei ?

La 13 ani, Tudor deja învăţase despre cum s-a format ţiţeiul şi pe unde se mai găseşte el la noi în ţară, dar cum să-i explici unui Alin, care-şi trăise doar 10 ani din viaţă, ce înseamnă un parcurs de milioane de ani ?

Totuşi,vremea a trecut în desfăşurarea ei firească. Alin şi Tudor erau în echipa de baschet a şcolii şi pur şi simplu, când jucau împreună, ascundeau mingea. Apărea în cele din urmă, inevitabil, în coş. Spiritele se încingeau, ca în orice miuţă de altfel, dar nimeni nu îndrăznea să meargă mai departe cu fapta dacă Alin purta o oarece vină. Tudor era mereu prin preajmă şi « un frate până dincolo de apus » funcţiona ireproşabil în ciuda tuturor riscurilor de a fi depăşiţi numeric.

Studenţia i-a despărţit numai din punctul de vedere al profilului îmbrăţişat de fiecare : Alin- economic, Tudor- arhitectura.

Serile le petreceau prin cluburi. Aveau o singură maşină pe care, la plecare, o conducea cel care băuse numai suc natural. De obicei, Tudor. El era cel cumpătat, cel care punea punct petrecerii printr-o comandă scurtă, de marină militară: “gata Alin, vodca asta a fost ultima, hai acasă!”. Părinţii, atâta timp cât Alin era cu Tudor, erau liniştiţi şi nici măcar nu dădeau telefon disperaţi să întrebe dacă sunt bine, dacă au mâncat, sau sunt pe stomacul gol de azi dimineaţă.

Emma intrase în viaţa lui Tudor tiptil, cu inocenţa unei frumuseţi evidente şi care nu făcea eforturi defel în a se face plăcută ca prezenţă răpitoare şi bun cozeur în orice domeniu. Făptură sveltă, păr lung, bogat, talia subţire cât s-o cuprinzi c-o privire. În nopţile lungi de dragoste, Emma întreba şi Tudor răspundea: “părul?”, “şaten, fir gros şi abundent”, “ochii?”, “ cei mai sclipitori şi migdalaţi concepuţi vreodată de o mamă”, “nasul?”, “nu prea în vânt, dar destul de arian cât să trădeze rasa pură”, “picioarele?”, “ooo, lungi, glezna fină, nu ştiu ce mi-aş dori mai mult”.

Tudor a terminat Arhitectura şi lucra la o firmă privată. Era foarte apreciat şi-şi dorea ca şi Emma, după ce termină şi ea Arhitectura, să lucreze împreună la proiecte de ansambluri rezidenţiale. Prima lor colaborare a fost chiar casa lor. Ajutat de părinţi, Tudor a cumpărat un lot de teren lângă lac şi a vegheat un an de zile, zi şi noapte, la ridicarea unei case a cărei arhitectură exterioară era concepţia lui, iar împărţirea pe camere şi funcţionalitatea erau opera Emmei.

Nunta s-a desfăşurat sub toate regulile bunei cuviinţe. Emma mireasă, i-a întărit şi mai mult percepţia lui Tudor asupra sublimului. Muzica, invitaţii, fastul, parcă erau din alt film. Nu avea ochi decât pentru frumoasa lui, sub al cărei văl ştia că se ascunde tot viitorul. Pantofii albi, subţiri, ieşeau în ritm de vals de sub rochia lungă de mireasă şi marcau cu tocurile, un dans al iubirii numai de Tudor perceput.

De cum a intrat, Alin a luat discret toată tava cu păhărele de vodcă din mâna chelnerului şi s-a retras în vestiarul orchestrei. Era cred târziu când toboşarul a intrat să-şi ia o nouă pereche de beţe şi a găsit o tavă cu pahare goale şi răsturnată pe jos.

Alin deja se îndrepta – cât de fulger îl ţineau picioarele – către Corina, domnişoara de onoare şi cea mai bună prietenă a Emmei. I-a cuprins faţa cu mâinile şi a sărutat-o îndelung în ropotele de aplauze ale asistenţei. Numai şi pentru acest sărut, orice fată i-ar fi dat numărul de telefon fără să-i fie cerut. Trup format la sală, ochi pătrunzători marcaţi de gene lungi, frunte înaltă peste care buclele rebele se zbăteau să-şi ia locul, Alin avea un exotism particular care atrăgea şi firile mai circumspecte de fete, chiar şi neveste, la o adică.

Lumina s-a stins şi doi chelneri au apărut cu un troleu peste care, tortul miresei era aşezat într-un aranjament floral superb, iar artificiile nu conteneau a-şi arunca efemerele scântei multicolore.

Alin s-a ridicat de la masă, şi-a făcut loc între cei doi chelneri şi a muşcat mai întâi din mirii de fondantă şi apoi dintr-un etaj al tortului. Lumina s-a aprins imediat, invitaţii amuţiseră, iar orcheastra se oprise în mijlocul melodiei. Plin de cremă, în această linişte neîntreruptă, Alin s-a repezit la Emma şi a sărutat-o pentru câteva momente marcate de o surprindere generală.

Tudor, “un frate până dincolo de apus”, remember?

Orchestra a avut inspiraţia să spargă liniştea şi nu mai puţin inspirat a fost d-l Scorizetti să-l ia pe Alin şi să-l scoată afară la aer.

Două săptămâni, atât îşi permiseseră Tudor şi Emma să plece în călătoria de nuntă. Emma avea o sesiune cu 5 examene nu tocmai uşoare.

Casa lui Tudor şi a Emmei era uşă deschisă pentru Alin. Venea când voia, punea de-un barbeque, stătea la meciuri, la filme, ba chiar avea şi dormitorul lui, care acum nu mai era dormitorul musafirilor. Era dormitorul Alin, a cărui mobilă chiar el şi-o alesese. Tudor totuşi, instituise o regulă: nu putea veni acasă la ei cu mai multe fete. Singura care era acceptată era Corina, mai ales că se înţelegea minunat cu Emma şi seara se retrăgea discret în cameră cu Alin, râsetele Corinei în contrast puternic cu mormăielile pe tonuri joase ale lui Alin, fiind o obişnuinţă a nopţilor.

Într-o dimineaţă, mama lor a sunat la telefon şi i-a anunţat cu glas pierit:

Tatăl vostru este la spital şi ar vrea să vorbească cu voi.

Pereţii verzi până la jumătate ai culoarelor de spital, vânzoleala browniană a asistentelor şi a tărgilor cu bolnavi cu perfuzii, un haos în care atât pacienţii cât şi însoţitorii au decenţa de a vorbi în şoaptă, tocmai pentru a nu indica spiritelor rele unde sălăşuieşte suferinţa, iar pentru unii, tăcerea de veci.

D-l Scorizetti, o excepţie a italienilor iuţi şi pirpirii, altădată un om falnic şi cu o putere de a răsturna munţii, era acum o umbră care abia mai pâlpâia. Cu o voce stinsă, le-a povestit de conacul pe care li-l lăsa moştenire la Palermo, rugându-i să nu-l înstrăineze vreodată, aşa cum generaţii întregi l-au păstrat în patrimoniul familiilor lor.

Drina a rămas cu el şi l-a ţinut de mână până noaptea târziu, când Domnul l-a luat în Împărăţia Lui. 

Tudor se dedicase muncii, câştiga bine, iar acasă îl aştepta o prinţesă cu 1001 nopţi de poveste.

Aseară, băuse o bere cu Alin şi apoi se retrăsese să lucreze la un proiect cu un deadline destul de strâns. Abia în maşină şi-a adus aminte că uitase proiectul acasă. S-a întors şi a găsit-o pe Emma somnoroasă, în plină ceremonie de cafea vorbită cu Corina. Alin dormea, nu avea cursuri azi. Corina era îmbrăcată, tocmai se pregătea să plece. Tudor s-a oferit s-o conducă, măcar până în centru.

În maşină era cald, muzica aleasă de Tudor nu era ca zbănţuiala lui Alin. “Câtă linişte sufletească emană Tudor şi ce plăcut este să ai în preajmă un bărbat care să-ţi topească din când în când piscurile agitaţiilor inerente” gândea Corina.

Vai, cât de târziu se făcuse! S-a căutat în geantă după telefon, să anunţe că întârzie.

– Bineînţeles Tudor că mi-am uitat telefonul la voi acasă. Te rog opreşte, iau un taxi şi să mă întorc!

– Corina, sună de pe al meu dacă ştii numărul?

– Nu Tudor, nu-l ştiu, îl am în memoria telefonului. Trebuie să mă întorc, am nevoie de el astăzi toată ziua.

– Întârzii foarte mult aşa, te duc eu. 

S-au întors, Corina s-a îndreptat spre dormitor, iar Tudor se uita neliniştit la ceas. Era în hol, dar din dormitorul lor se auzeau zgomote cam nepotrivite. Desigur că nici măcar accidental nu-i frumos să te uiţi în poşeta unei doamne, dar în dormitorul tău, chiar şi codul bunelor maniere îţi permite o privire.

Alin şi Emma erau împreună în cea mai intimă ipostază de dragoste. A apărut şi Corina în uşă. Tabloul era halucinant, de neconceput. Uimirea era prezentă pe figurile lor şi se transforma treptat în privire plecată şi vinovată pentru unii şi străfulgerări de ură împletită cu amărăciune, pentru alţii. Alin şi-a strâns cearşaful în jurul corpului şi, fără o vorbă, a ieşit din cameră. Tot în tăcere, Emma a început să-şi înghesuie într-o valiză îmbrăcăminte la grămadă. Mintea ei refuza să acţioneze planificat, aşa cum se obişnuise de-a lungul anilor. “Ce-o să fac mâine, ce-o să fac anul viitor?” erau întrebări străine de raţiunea ei. Tot ce ştia era că trebuia să împacheteze şi să se care naibii din acestă ruşine pe care numai ea o hrănise şi nu-i tăiase scurt lui Alin, încă de anul trecut, atingerile aparent întâmplătoare.

Tudor le-a lăsat casa. Decizia lui de a pleca în Italia definitiv a fost fulgerătoare şi propunearea de a fi luată cu el a luat-o şi pe Drina prin surpridere. Talentul l-a făcut să găsească relativ uşor de lucru în Palermo. Corina era singura care mai ţinea legătura cu el. De fapt, n-a stat prea mult pe gânduri, într-una din zile şi-a făcut valiza şi a luat avionul spre Palermo.  

Tudor era din ce în ce mai apatic. După o vreme, Corina şi-a luat inima în dinţi şi a sunat-o pe Emma:

– Ştii că sunt în Italia cu Tudor de doi ani, nu!?

– Corina, tu eşti? N-am îndrăznit să aflu nimic de voi. Greşeala mea a fost mult prea mare ca să mai am curajul să înfrunt privirea voastră.

– Emma, lasă asta! Vino te rog urgent în Italia! Tudor este într-o depresie ce se adânceşte pe zi ce trece şi cred că i-ar face bine dacă ai vrea să vorbeşti cu el.

La aeroport a întâmpinat-o Tudor.

– Corina nu este cu tine?

– O să vină mai târziu. Deocamdată hai acasă ca să mănânci ceva şi să te odihneşti.

Conacul era amplasat într-un ochi de pădure. Cel mai apropiat vecin era la câţiva kilometri. Pe aleea care ducea spre casă se auzea doar zgomotul roţilor pe pietrişul alb al aleilor italiene nepavate din sud.

Drina stătea în uşă şi-i aştepta cu o figură şi tristă, dar şi cu un început de zâmbet născut de sclipirea din ochii lui Tudor, sclipire pe care n-o mai văzuse de la plecarea lor din ţară.

Masa era aşezată festiv, faţa de masă lungă, albă, grea, tacâmurile se odihneau pe suporturi de argint, şervetele de damasc încorsetate în inele tot de argint şi câte două pahare cu picior, pe care dacă le-ai fi atins din întâmplare, ai fi auzit cel mai cristalin sunet din conacul ăsta, dar şi din cele vecine.

Cel care a rupt tăcerea a fost Tudor:

Emma, întoarce-te la mine! Chinul de a şti că nu mai fac parte din viaţa ta, mă macină cu fiecare zi dată de Dumnezeu. Nu pot trăi fără să te ştiu a mea.

Tudor, am greşit enorm faţă de tine. Nu pot să concep un nou început. Este prea târziu. Sunt însărcinată. Alin va fi tată. Sunt vinovată şi abia îndrăznesc să-ţi întâlnesc privirea. Nu-mi cere imposibilul !

Emma, te las să te mai gândeşti. Giovanna te va conduce la camera ta. Odihneşte-te puţin şi mai vorbim apoi. Bine?

Zgomotul unei împuşcături i-a curmat somnul Emmei. S-a îmbrăcat repede şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Mama lui Tudor, familiarizată cu locul, ajunsese prima în biroul lui Tudor. Stătea prăbuşită pe o canapea rezervată musafirilor şi plângea în pumni, ca toate mamele din lume.

O pată mare de sânge se lăţise pe sweaterul lui Tudor. Emma privea îngrozită la cel ce fusese odinioară sortitul ei şi pe care-l abandonase acum, deşi, numai cu câteva ore în urmă, ar fi stat încă în puterea ei să-l întoarcă din năprasnica decizie.

– Emma, mamă, Alin mi-a spus că o să aveţi un copil. Are şi Alin parte din inima mea, dar şi Tudor îmi sfâşia inima când îl vedeam cât suferă. Of, Doamne, ce mi-e dat să îndur şi să amestec şi bucurie şi durere în aceeaşi biată inimă de mamă!

Pe agenda de pe birou, Emma i-a zărit scrisul caligrafic cu tuşe îngroşate pe literele mari. Până şi bileţelele prinse cu magnet pe frigider, Tudor le scria ordonat, frumos, “ca să nu te chinuieşti Emma să descifrezi scrisul şi să pierzi esenţa a ceea ce voi simţi mereu pentru tine”.

Dragă Emma,

Abia astăzi mi-am pierdut orice speranţă de a te avea lângă mine pentru totdeauna. Am simţit şi regretul dar şi determinarea din glasul tău că deja este prea târziu pentru noi. Pentru mine nu mai este loc printre cei vii. Fără tine exist doar ca să trăiesc ca un suflet rătăcit în căutarea unei iubiri pierdute. Corina n-a locuit niciodată aici. Te rog, accept-o din nou lângă tine. Ea doar a încercat să mă facă să te uit şi mulţumeşte-i tu, te rog, pentru asta. Aş vrea ca Alin să te iubească la fel de mult ca şi mine şi să nu te facă să suferi vreodată. Spune-i că am să mă uit de acolo la voi şi încă mai sper că mă va socoti “un frate până dincolo de apus”.

Cu toată dragostea pe care o iau acum cu mine,

Tudor



Citiţi şi

Povestea noastră – neașteptată, nechemată…

Așa te iubesc primăvara

Viața mi-a dat iar peste nas

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
746 views

Your tuppence

  1. Ana-Maria / 26 December 2013 19:16

    Numai Tudor era frate pana dincolo de apus. reciproca nu este valabila.
    Un fel de Cain si Abel in versiune moderna: i-ai trenuletul, casa, nevasta si de ce nu si viata, intr-un mod indirect desigur.
    Printr-o povestioara ati surprins foarte bine eternul conflict / rivalitate intre frati / surori.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro