Uneori suntem foarte naive, ca să nu zic proaste

Catchy

13 December 2017

Ne-am cunoscut la câțiva ani de la nunta mea. Un bărbat cu o mină tristă și trăsături aspre, cu o aparență de neglijență studiată – ca unic accesoriu de cochetărie masculină. Mi-a atras atenția și nimic mai mult atunci. Eram îndrăgostită de soțul meu și, în plus, pentru mine fidelitatea era un ingredient sine qua non al oricărei relații. Dar nu l-am uitat. El m-a tratat cu politețe rece. „Relația noastră este strict profesională și așa trebuie să rămână”, îmi transmitea fiecare gest și fiecare privire a sa. Am lucrat câteva luni la un proiect comun, apoi drumurile ni s-au despărțit fără să fi avut prea multe în comun. Și a trecut timpul. Dar nu l-am uitat, cum spuneam…

Peste doi ani, l-am întâlnit întâmplător la un eveniment monden informal. De brațul său, o blondă superbă pe care o plimba ca pe un trofeu printre oameni. „Uitați-vă ce femeie minunată mă însoțește, am toate motivele să fiu fericit!!” striga gestul lui puțin țanțoș prin care o prezenta tuturor cunoscuților. Mi-a prezentat-o și mie. Aproape ne-am ciocnit nas în nas, fiecare cu perechea sa, așa că interacțiunea a fost de neevitat. Mi s-a părut amuzant să văd că și el avea tot o pereche de ochelari Ray Ban așezată cu același aer de aparentă neglijență în vârful capului. „Nu știam că avem gusturi comune”, mi-a trecut prin cap un gând venit de nicăieri, de parcă asta ar fi contat. Nu am reținut numele blondei, am dat mâna cu ea, apoi le-am făcut cunoștință cu soțul meu și am schimbat câteva cuvinte. Ne-am pierdut printre oameni. La despărțire, am remarcat că tristețea din ochii săi nu se topise. Nu încă, și asta pentru că mi-a zâmbit în colțul gurii, un zâmbet complet nepotrivit cu rigiditatea cu care mă obișnuisem să mă trateze. Ne-am mai ciocnit mai târziu pe ringul de dans, doar ca să constatăm că fredonam amândoi aceeași bucată de piesă. Un alt zâmbet fluturat peste umăr. Seara s-a terminat fără să-mi iau rămas bun.

femeie ochelari de soare

La alți câțiva ani, eu eram deja divorțată. Ingredientul meu sine qua non era inexistent pentru soțul meu, însă eu am aflat destul de târziu. Apoi lucrurile au alunecat rapid pe panta destrămării, astfel că divorțul devenise inevitabil. Recunosc că m-am mai gândit în treacăt la el, întrebându-mă oare ce mai face, dacă frumoasa blondă îi mai însoțește pașii sau nu. Sau, mai știi, cine știe câte alte femei, blonde sau nu, nu o vor fi făcut-o de atunci… Nu aveam de unde ști și, fără să-mi explic de ce, parcă aș fi vrut și parcă nu aș fi vrut… Poate tocmai de aceea, atunci când am primit iar invitația să particip a evenimentul la care îl întâlnisem ultima dată, m-am grăbit să accept cu speranța – da, deja speram – să-l revăd și, de data asta, să avem timp să și vorbim.

O după-amiază inundată de lumină, cu muzică plăcută și multe zâmbete. Îl căutam discret, pe deasupra mulțimii, cu ochii după perechea de ochelari de soare geamănă cu a mea. Ce copilărie, nu? Și totuși, l-am găsit, la un moment dat, într-un grup de foști colegi, așa că am reușit să mă apropii și să intru în vorbă cu ei, fără să bată la ochi. De data asta am schimbat mai multe vorbe și, la un moment dat, chiar am reușit să ne retragem într-un colț, să depănăm amintiri. Era neschimbat și totuși… ochii îi râdeau acum, iar tristețea sa subtilă de care aproape mă îndrăgostisem fără să știu în urmă cu mulți ani, dispăruse. Venise singur – ce noroc! – așa că am simțit că acum, în sfârșit, după atâta timp, e momentul să prind curaj și să deviez discuția în zona personală. Aveam de gând doar să-i spun că sunt divorțată și că… Și atunci m-a fulgerat un gând și privirea a alunecat buimacă spre mâna sa, acolo unde în soarele amiezii strălucea trufaș… verigheta. Mi-am înghițit cuvintele și norii mi-au acoperit ochii. Îmi venea să plâng de ciudă. A observat schimbarea mea bruscă și, urmărind traseul privirii, i-a înțeles și motivul. Nu fusesem deloc discretă. M-am făcut că mă deranjează soarele, așa că mi-am pus ochelarii la ochi, la timp pentru a camufla două lacrimi rebele. Ce penibil! Aș fi vrut să mă înghită pământul chiar acolo, în fața lui, mai cu seamă că reacția lui întârzia. Într-un final, și-a scos și el ochelarii din haina ușoară de vară (deci, aveam dreptate, intuiția nu mă păcălise!), și-a acoperit și el ochii cu ei, încercând să transforme totul într-o glumă, după care mi-a făcut cu ochiul, apoi m-a invitat să ne întoarcem la grupul foștilor colegi pentru a ne mai delecta cu încă un pahar din „cea mai bună limonadă din oraș”.

„Goodbye, my love…” i-am spus în gând, înainte de a inventa o scuză copilărească și a pleca.

Tot fără să-mi iau rămas bun…



Citiţi şi

De ce sunt periculoase destăinuirile între femei

Ce faci, iei la rând toate prietenele mele?

Nici nu ştiu cum de mai sunt în toate minţile după aşa ghinion!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,313 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro