Dimineaţă devreme. Foarte devreme… sună telefonul! Sărim din pat ca arşi. Ne-au trecut prin cap o mie şi una de gânduri negre. Dar…
– Am reuşit! Îl avem în braţe. Suntem cei mai fericiţi oameni de pe pământ!
– Mh, ntz, cghe …cine este?
– Sunt Alessia! Suntem pe aeroportul din Moscova. După-amiază suntem acasă… toţi trei.
– Aleeee! Aţi reuşiiiit! Bravooo! Vă pup şi vă îmbrăţişez! îi strig în telefon, ţopăind prin casă mai rău ca un copil mic.
Povestea începe cu ani în urmă. Fabio şi Alessia sunt prietenii noştri. Doi oameni minunaţi. Îşi doreau să se căsătorească! Într-un final, au reuşit să-şi unească destinele. De ce zic „într-un final”? Pentru că nunta lor a fost amânată de patru ori. Da! De patru ori! Părinţii lor s-au stins din viaţă, unul după altul. În fiecare an… unu’ câte unu’.
Se iubeau enorm, iar lucrul ăsta i-a făcut să treacă mai uşor peste toate durerile ce păreau că nu se mai termină. Amândoi, copii unici.
După căsătorie, s-au hotărât să facă un copil. Au încercat zile, săptămâni, luni… ani!Tot ce ţinea de sănătate era mai mult ca perfect. Combatibilitatea era din cele mai bune şi totuşi… bebe nu venea. Stresul îi culcase la pământ, iar iubirea, care cândva îi unise, acum părea că n-ar fi existat niciodată. Ajunseseră să se învinovăţească reciproc. Au zburat peste mări şi ţări, în speranţa că cineva i-ar putea ajuta. Răspunsul era acelaşi: „nu reuşim să determinăm cauza”.
Anii trec…
Într-un final, hotărăsc să adopte un suflet. Undeva, în Rusia (le spusese cineva), lucrurile par mai uşoare în ceea ce privește adopţiile. Par… însă realitatea la vremea respectivă era cu totul şi cu totul alta. Drumuri nesfârşite şi zeci de vizite la orfelinate. Consultanţă familială, acte, declaraţii, bani, analize, psihologi, asistenţi sociali şi întâlniri oficiale ce păreau că nu se mai termină.
credit foto: organizația ‘Now I Lay Me Down To Sleep’
Într-un final, după mai bine de doi ani, sunt îndrumaţi către un orfelinat unde un suflet… îi aştepta.
– Are doar patru patru luni. A fost trimis de la spital abia născut. Momentan, nu avem voie să-l luăm în braţe. Doar să-l privim şi să-l atingem uşor. E minunat.
Asta îmi spusese Alessia la telefon, după prima lor vizită la el şi prima lor fărâmă de speranţă.
Dacă noi toţi credeam că lucrurile par să intre pe făgaşul normal, acolo era fix invers. Au început s-o ia de la capăt, cu tot. Inclusiv cu declaraţiile de venit, inclusiv cu fişa medicală a fiecăruia dintre ei – care trebuia să fie imaculată -, cu analize făcute la zi – care trebuiau actualizate la fiecare vizită pe care o făceau copilului.
Au făcut tot ce le-a stat în putinţă, indiferent că vorbim de chetuieli, indiferant că vorbim de stres, de psihic dărâmat, de moral pe care îl adunai cu făraşul de pe jos.
Într-un final, au reuşit! Aveau copilul lor. Povestea ar trebui să se termine aici cu happy end!
Dar nu a fost aşa. De fapt, povestea abia cum începe.
Au ajuns fericiţi acasă… toţi trei! Era totul pregătit. Avuseseră grijă ca totul să fie perfect, să nu lipsească nimic. Deveniseră părinţi cu acte în regulă. Deveniseră părinţi în inimă, în suflet… în simţiri.
Încet, încet, viaţa lor căpăta sens şi culoare.
– E minunat îngerul nostru! Şi este aşa cuminteee! Când treceţi să-l vedeţi?
…şi-am trecut! Am văzut sclipirea din ochii lor. Înfloriseră! Alessia era cea mai frumoasă mamă pe care o văzusem până atunci. Aveam senzaţia că în jurul ei se învârte o aură. El, la fel. Extrem de fericit! Îşi intrase în rolul de tată… iar copilul, un înger cu ochi albaştri.
Atunci a fost pentru prima şi ultima dată când l-am văzut pe Victor. Atunci a fost ultima dată când l-am ţinut în braţe şi l-am „iubit”.
În ultima perioadă, ne auzeam doar la telefon. Distanţa dintre noi şi ei e destul de mare pentru vizite dese. În schimb, ea mă ţinea la curent cu tot ce se întâmpla în viaţa lor, până când… la fiecare telefon pe care i-l dădeam, ori nu răspundea, ori găsea tot timpul o scuză puerilă, închizând. Acelaşi lucru făcea şi Fabio. Încercam să înţeleg şi să mă mint singură, că, probabil, e doar o perioadă aglomerată prin care trec și vor să dedice cât mai mult timp copilului. Ca mamă, înţelegeam.
Însă, cu timpul, încet, încet au dispărut… de tot!
…până astăzi! După cinci ani, Dumnezeu mi i-a scos în cale. Pe ea n-am recunscut-o şi n-aş fi făcut-o în veci. Era toată albă! Căruntă, desfigurată şi cu multe kilograme în plus. În schimb, pe el l-am recunoscut după calviţia pe care a avut-o o viaţă, dar şi după fularul pe care îl avea la gât, cu echipa inimii lui.
După ce am trecut de şocul revederii, ne-am luat în braţe. În spatele Alessiei, stătea pitit un omuleţ. M-am dus către el şi l-am strigat… l-am strigat şi atât. N-a reacționat în niciun fel. Căpuțul (uşor deformat) îl ţinea în pământ şi se legăna. Încerca să gesticuleze cu mânuţa… ceva. Încerca… dar nu reuşea. L-am luat în braţe:
– Victor, iubire, ce mare te-ai făcut, puiule! şi încep să-l „bombardez” cu sărutări.
Niciun fel de reacţie. Când am vrut să-l las jos, mi-a fost frică să nu-i rup ceva, aşa fragil mi s-a părut.
Mă uit către Alessia, căutând cu privirea o explicaţie, o… ceva. Ceva care să-mi spună ce se întâmplase cu Victor.
– Nu mă întreba nimic, te rog! E mai bine aşa!
Ne-am luat în braţe şi-ntr-un suspin mi-a şoptit:
– Am sufletul greu! Greu de tot!
Nu ştiam ce să-i zic, nu ştiam cum să reacţionez, nu ştiam cum să mă comport. Îmi veneau în minte mii de întrebări pe care aş fi vrut să i le adresez, însă, în acelaşi timp, îmi dădeam seama că n-aş fi făcut altceva decât s-o răscolesc şi mai mult.
Ne luăm „la revedere” cu promisiunea că, în viitorul cât mai apropiat, facem cumva să ne vedem. Fac doi paşi şi izbucnesc în lacrimi. Nu reuşeam să mă controlez şi să stăpânesc, îmi simţeam sufletul bucăţi.
Soţul, în schimb, extrem de liniştit.
– Tu ştiai?
Nu-mi răspunde…
– Ştiai sau nu? Zi-mi!
– Da!
– De când ştii? De ce nu mi-ai spus?
– M-am întâlnit cu ei acum un an… cred. Ţi-aduci aminte când s-a simţit rău tata şi l-am dus la urgenţă? Aşteptam să iasă de la cardiologie şi-am dat nas în nas cu Fabio. Atunci mi-a povestit. Nu ştiu să-ţi explic în termeni medicali, ştii că nu mă pricep. Singurul lucru care mi-a rămas în minte este că nu se dezvoltă normal, plus… leucemie. Sunt în lista de aşteptare pentru transplant, pe care, momentan nu-l pot face, din cauza imunităţii. Problema este extrem de gravă. Cred că înţelegi.
– Nu, nu înţeleg!
– Poate muri oricând.
Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Îmi pierise orice simţ. Mă simţeam… legumă. Mergeam de mână cu fii-mea. Nici măcar n-am realizat cât de tare i-am strâns mânuţa, până în momentul în care mi-a urlat „mama, mă doare!”.
– De ce nu mi-ai spus şi mie?
– Pentru că ştiu cum eşti. În secunda doi, n-ai fi făcut altceva decât să-i bombardezi cu telefoane, să începi să le spui că ştii tu pe cineva, că ai tu o cunoştinţă, că ştii tu un caz rezolvat… şi tot aşa. Oamenii ăia aveau nevoie de linişte în momentele alea. Tu n-ai fi făcut altceva decât să-i invadezi şi să-i zăpăceşti mai rău de cum erau.
Recunosc, aşa aş fi făcut! Poate chiar mai mult! Nu cred că m-aş fi controlat. Nu cred că aveam cum să fac faţă durerii, dacă n-aş fi încercat să acţionez… cumva.
Povestea lor pare ruptă din filme, aşa cum sunt mii de alte poveşti de viaţă, prin care mulţi trec şi le simt pe propria piele.
Îmi este greu să descriu în cuvinte ce simt, ca mamă, aşa cum îmi este extrem de greu să accept că destinul poate fi atât de crunt, fără drept de apel. Că dorinţele îţi devin realitate, însă „costul” şi riscul sunt extrem de mari.
Mă simt neputincioasă. Stângace! Îmi vin în cap întrebări la care n-am nici cea mai vagă idee cum să răspund.
De ce nu le-a spus nimeni nimic? Li s-au ascuns informaţii despre sănătatea lui Victor? Aveau dreptul să ştie? Sunt convinsă că l-ar fi adoptat în orice condiţii. Ar fi avut grijă de el, oricum. L-ar fi îngrijit la fel. Însă, suferinţa poate nu era aceeaşi, dacă cineva îi pregătea înainte. Poate se împăcau cu ideea. Poate aveau timp să se pregătească moral şi să facă tot ce le stătea în putinţă să intervină din timp. Cine a „hotărât” pentru ei? Cine are puterea de a decide dacă bucuria să dureze câţiva ani sau toată viaţa? Cine „plăteşte” durerea lor? Cine?
Îmi rămâne doar să mă rog pentru ei şi pentru sănătatea lui Victor. Să le de Dumnezeu putere să poată trece peste tot. Peste toate lucrurile neaşteptate care le-au „deviat” viaţa şi le-au transformat-o într-o mare rană. Peste suferinţă… peste incertitudine.
Va iubesc, suflete dragi!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
