Citesc tot mai des elogiile vieţii la ţară. Vai ce frumoase, nemaipomenite, nemaiauzite, încântătoare, superbe, revitalizante, energizante erau vacanţele la bunici, viaţa la ţară.
Aşa, vacanţele!
Că viaţa la ţară, dragilor (femeilor de obicei li se scrânteşte limba în atâtea adjective superlative), nu e deloc roze e fiori. Ca să mergi doar în vacanţă când bunica e îngerul tău păzitor şi scopul ei e să-i fie cât mai bine prinţesei/prinţului, aia nu e viaţă la ţară. Şi când sunt mari au acelaşi tratament dacă, din fericire, bunica mai trăieşte sau dacă-şi au mama la ţară. Vizita cu familia care între timp s-a mărit, prunci şi consorţi, băgat picioarele sub masă şi aşteptat să fie serviţi ca la restaurant!
Viaţa la ţară e facută de muncă multă, odihnă puţină, sacrificii şi comodităţi cu ţârâita sau deloc.
Aş vrea să văd doamnele cărora viaţa la ţară li se pare atat de chic, cool, bellissima, trendysima, aş vrea să le văd la sapă, legat via, smuls buruieni, dat mâncare la porci, la găini, curăţat oboare, dus cu vaca pe câmp, muls vaca, cosit, cules porumbi, cules via, adică „nimicuri” din acestea pe care ele le-au văzut doar la bunica, mama, mătuşa sau în filme.
Ah, şi ce romantic e, adolescentă fiind, să-ţi ţii prietenul de mână şi să-ti scrânteşti picioarele plimbându-te prin şanţuri la lumina binevoitoare a lunii, că parcurile şi aleile sau măcar trotuarele (ca să fim fără mari pretenţii) sunt un miraj sau o utopie. Şi da, bezna e romantică.
Cinema, teatru, săli de sport, muzee, un bar decent sau o terasă care să nu pută a toate băuturile şi alte mirosuri amestecate, biblioteci, librării, „nimicuri” din astea îmi populau mie mintea în adolescenţă. Şi râvneam şi-i invidiam chiar şi pe adolescenţii din minusculul oraş din vecinătate care-şi permiteau doar să se plimbe pe o alee în parc sau să meargă la un concert. Că, uite, eu asta n-am înţeles, de ce la ţară se făceau doar concerte de muzică populară? Probabil din acelaşi motiv din care elevii de la ţară studiau rusa şi cei de la oraş engleza!
Noi, aştia de la ţară, mai aveam un „privilegiu”. De întâi şi doi mai, când prietenii noştri de la oraş mergeau la picnicuri şi concerte, noi mergeam la săpat porumbii. Aşa sărbătoream noi, vlăstarii patriei, prin muncă.
Şi mi-am promis atunci că mă voi mărita doar cu unul care n-are nici măcar un centimetru de pământ! Promisiune ţinută! 🙂
În rest, viaţa la ţară îmi place şi mie câteva săptămâni. Cât să stau la poveşti sub vişin cu cei dragi sufletului meu, să-mi scald ochii în locurile copilăriei, în verdele crud şi-n lumina veselă a dimineţilor, să-mi bucur auzul cu ciripitul păsărelelor şi cotcodăcitul găinilor. Dar asta pentru că am certitudinea că mă întorc la frenezia vieţii de la oraş, că altfel… Am însă o admiraţie sinceră pentru toţi cei care aleg viaţa la ţară (mai ales tinerii) din convingere, dragoste şi nu doar din necesitate, lipsă de perspective.
Matuşă-mea zice mereu:
– Fato, bine c-ai plecat la oraş, că viaţa la ţară e doar muncă, muncă şi iar muncă. Eu de concediu doar am auzit, dar nici nu ştiu ce e ăla, în 75 de ani. Şi asta e soarta majorității femeilor de la ţară.
Concluzia: Viaţa la ţară e frumoasă văzută de cei de la oraş!
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Citiţi şi
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
