Leonora Carrington (1917–2011) este una dintre acele figuri rare pentru care viața și opera se confundă într-o singură mitologie. S-a născut în aristocrația engleză, într-o familie care voia s-o transforme într-o „tânără prezentabilă” pentru balurile Londrei. Numai că Leonora nu era genul. Fusese exmatriculată din internate pentru insubordonare, refuza convențiile și spunea, fără dramă, că tatăl ei „i se părea mai teribil decât Hitler”. Această revoltă a făcut-o vulnerabilă, dar și periculos de liberă.
S-a format la Crookhey Hall, o casă gotică din Lancashire, cu vitralii și păsări fantastice, care i-au modelat pentru totdeauna imaginarul; bona irlandeză, Mary Kavanagh, îi spunea povești celtice — primele mituri care i-au intrat în sânge. La balul de debut de la Ritz, rebela și-a imaginat o povestire în care o hienă îi ia locul, îmbrăcată în rochia ei lungă: primul gest suprarealist al vieții sale.
Primele rădăcini ale limbajului ei vizual se află în descoperirea suprarealismului la Londra, în 1936 — Dalí, Breton, Man Ray, Max Ernst. Fascinația pentru vis, subconștient și ocult începe acolo, iar anii parizieni — trăiți printre Picasso, Miró, Leonor Fini și Duchamp — îi consolidează universul interior, înainte de rupturile pe care urma să le traverseze.
În 1937, îl întâlnește pe Max Ernst în Londra, în 1937, la o cină din cercul suprarealist. Atracția a fost atât de puternică încât, în doar câteva zile, erau deja un cuplu: două spirite neliniștite, despărțite de două decenii, atrase una de cealaltă de aceeași radicală libertate interioară.
Înainte de această întâlnire, studiase la Florența — îndrăgostită de culorile galeriei Uffizi, pe care le va purta în ochi toată viața — și la școala lui Amédée Ozenfant din Londra, unde a învățat disciplina și rigoarea picturii moderne.
Relația lor a fost o alianță creativă rară, un amestec de erotism, artă și provocare intelectuală. Au trăit câțiva ani febrili în Franța, în casa din Saint-Martin d’Ardèche, unde pictau, experimentau și își împingeau reciproc limitele imaginației. Leonora nu a fost muza nimănui: a pictat, a scris, a inventat propriul ei limbaj simbolic. Pentru Ernst, talentul ei era limpede: „picta dinspre cealaltă parte a realității”.
© Lee Miller (citiți povestea ei)
Perioada lor europeană a inclus și un episod fondator: o călătorie în Cornwall, unde i-au cunoscut pe Man Ray, Lee Miller, Roland Penrose, Henry Moore, Paul Nash și Eileen Agar, intrând astfel în miezul comunității suprarealiste. La Paris, cercul lor apropiat îi cuprindea pe Picasso, Dalí, Miró, Breton, Leonor Fini și Marcel Duchamp. Leonora avea să povestească, cu umor sec, că la sfârșitul anilor ’30 lucrările ei „se vindeau mai bine decât ale lui Max”, detaliu care i-a permis să-și cumpere vila din Ardèche.
Dar a venit războiul și le-a distrus viața. Ernst a fost arestat ca „străin indezirabil”, iar Leonora a intrat într-o stare de dezorientare extremă. A plecat din Franța spre Madrid, unde prăbușirea psihică a devenit evidentă. Părinții, îngroziți de zvonurile despre comportamentul ei, au intervenit pentru ca tânăra să fie internată forțat la sanatoriul Santa Teresa din Santander — o instituție psihiatrică dură, unde i s-au administrat sedative grele și injecții cu Cardiazol, proceduri obișnuite, dar brutale, ale epocii. Mai târziu, Leonora avea să scrie în Down Below că „acolo am învățat că nebunia e doar o altă cameră a casei umane”.
Leonora Carrington (1917-2011), The Meal of Lord Candlestick, 1938
După luni de tratament, un reprezentant al tatălui său a fost trimis să o transporte la o clinică din Africa de Sud. În Portugalia însă, Leonora a avut curajul de a fugi: a intrat în Consulatul Mexicului la Lisabona și a cerut protecție. Poetul Renato Leduc a acceptat să se căsătorească civil cu ea, doar pentru a-i asigura documente, iar astfel tânăra a putut părăsi Europa, reușind să ajungă în Mexic — locul în care avea să renască artistic. În anii ’30, Mexicul devenise deja un magnet pentru artiștii avangardei. Poetul Luis Cardoza y Aragón descria țara ca „locul frumuseții convulsive, tărâmul iluziilor comestibile”, o geografie în care spiritul suprarealist se simțea acasă. Atmosfera aceasta — fluidă, misterioasă, deschisă către vis și totemic — avea să devină solul ideal pentru maturizarea Leonorei.
Vineri, 13
De aici înainte drumurile lor s-au despărțit definitiv. După eliberarea din Franța, Max Ernst a reușit să fugă în Statele Unite în 1941 cu ajutorul rețelei conduse de Varian Fry. Acolo s-a căsătorit cu Peggy Guggenheim, iar mai târziu și-a refăcut viața alături de artista Dorothea Tanning, cu care a rămas până la sfârșit. Leonora, care ajunsese între timp în Mexic, nu s-a mai întors în Europa în mod stabil, iar cei doi nu s-au mai văzut niciodată față în față. A existat doar o corespondență îndepărtată, intermediată în primii ani, însă relația lor a rămas închisă pentru totdeauna. Carrington evita mai târziu să vorbească despre el, considerând acea perioadă „o altă viață”, în timp ce Ernst îi păstra o admirație tăcută pentru talentul singular.
Max
MEXIC
În Mexic, Leonora a intrat într-un cerc feminin unic în istoria suprarealismului: prietenia profundă cu Remedios Varo și cu fotografa Kati Horna, două spirite la fel de imaginative și neliniștite. Cu Frida Kahlo s-a cunoscut, s-au privit cu respect, dar nu au fost apropiate. Criticii spun că dacă Frida pictează corpul și identitatea, Leonora pictează lumea invizibilă: mituri, alchimie, animale-hibrid, femei inițiate, ritualuri secrete. Prietena ei Varo spunea despre ea că „nu inventează imagini, ci deschide uși spre realități la care ceilalți nu ajung”. Comunitatea artistică a devenit familia ei reală: Remedios și soțul ei, Benjamin Péret, Kati Horna, Octavio Paz, Frida Kahlo și Diego Rivera.
Criticii consideră anii ’40 din Mexic drept perioada ei de vârf. Anna Di Stasi, șefa departamentului de artă latino-americană de la Sotheby’s, spune despre Les Distractions de Dagobert (care a avut un preț estimat la licitație de 12-18 milioane de dolari!) că este „un succes suprarealist imposibil în afara Mexicului anilor 1940”, o lucrare pe care libertatea culturală și tradițiile ancestrale ale noii ei patrii au făcut-o posibilă. Mexicul i-a oferit nu doar refugiu, ci condițiile pentru cristalizarea iconografiei ei unice.
Recunoașterea internațională vine în 1947, când Pierre Matisse Gallery din New York — una dintre galeriile definitorii ale secolului XX — îi dedică primul solo show internațional și prima expoziție din istoria galeriei consacrată unei artiste femei. Les Distractions de Dagobert va ocupa poziția centrală.
În Mexic și-a întâlnit și partenerul de viață stabil, fotograful maghiar Emerico „Chiki” Weisz, cu care a avut doi fii, Gabriel și Pablo. A trăit discret, dar a creat enorm, devenind o figură centrală a suprarealismului latino-american. Cei care au cunoscut-o în ultima parte a vieții au găsit-o lucidă, ironică și ostilă „supra-intelectualizării” operei ei; refuza să explice sensul vreunei lucrări. De-a lungul vieții, a fost sprijinită constant de colecționarul Edward James, a continuat să călătorească și să expună în Europa și în Statele Unite: la Paris, Londra și New York, în expoziții individuale sau colective care au confirmat maturitatea operei sale. Poetul Octavio Paz scria despre ea: „Leonora trăiește într-o realitate extinsă, la care noi ceilalți avem acces doar o clipă”.
Opera ei — populată de cai albi, alchimiste, vrăjitoare, zeițe, păsări cu ochi omenești — este adesea comparată cu cea a Remedios Varo, dar și cu imaginarul gotic englez, cu povestirile lui Lewis Carroll sau cu simbolistica alchimică. Ea însăși recunoștea: „Nu am pictat niciodată visul meu. Am pictat visul lumii.”
Templul lumii. Scos la licitație de Casa Sotheby’s cu un preț estimat de 3-5 milioane de dolari. Licitația se încheie pe 19 noiembrie.
Scriitoarea
Leonora Carrington a fost și scriitoare importantă, nu doar pictoriță — iar opera ei literară e esențială pentru felul în care și-a construit mitologia personală.
Down Below (1944) – Cartea în care povestește experiența ei din sanatoriul psihiatric din Santander, după prăbușirea emoțională cauzată de arestarea lui Max Ernst. Este textul ei cel mai faimos, considerat un document literar unic al suprarealismului.
The House of Fear: Notes from Down Below – O colecție de povestiri, republicată împreună cu Down Below. Include proză scurtă suprarealistă, cu elemente autobiografice.
The Hearing Trumpet (scris în anii ’50, publicat în 1974) – Roman cult, feminist, suprarealist, cu o bătrână de 92 de ani ca protagonistă. Una dintre cele mai iubite cărți ale ei. Admirată de Angela Carter și de Italo Calvino.
Povestiri scurte (anii ’30–’50) – Celebre în cercurile suprarealiste. Printre cele mai cunoscute: „The Debutante” – povestea faimoasă cu hiena care îi ia locul la balul de debutantă, “The Oval Lady”, „As They Rode Along the Edge”, „The Seventh Horse”. Acestea au fost reunite ulterior în volume precum: The Seventh Horse and Other Tales sau The Complete Stories of Leonora Carrington (ediţie recentă).
The Stone Door (1976) – Un roman scurt, esoteric, plin de simbolism alchimic.
The Milk of Dreams (1950s) – Cartea pentru copii pe care a scris-o și ilustrat-o pentru cei doi fii ai ei. Este sursa titlului Bienalei de la Veneția 2022, dedicată chiar viziunii Leonorei.
Literatură de nonficțiune – texte pentru cataloage și expoziții, reflecții despre artă și mitologie, scrieri autobiografice dispersate.
Dacă vreți să știți mai multe despre această fenomenală femeie, nepoata ei a scris această carte.
Leonora a murit în 2011, la 94 de ani, la Mexico City. Abia după moartea ei interesul critic a explodat: expoziții retrospective, studii academice, reevaluări feministe, iar pe piața de artă lucrările ei au devenit extrem de căutate. Criticii spun că nu e o modă, ci o reparație: Carrington este, în sfârșit, privită ca una dintre marile voci ale suprarealismului — nu în umbra lui Max Ernst, ci în lumina proprie. În Mexic e privită ca o comoară națională. În 2008 Mexico City i-a dedicat un omagiu de șapte luni, cu sculpturile ei plasate pe bulevardul principal al orașului. Pentru că da, Leonora nu a fost doar pictoriță și scriitoare suprarealistă, ci și sculptoriță.
Green Tea sau La Dame Ovale, 1942, înainte de 84 de ani, Mexic
Posteritatea o vede astăzi drept una dintre femeile care au rupt matricea: nu a rămas în Europa unde era „fiica cuiva”, nu a rămas lângă Ernst unde ar fi putut fi „iubita cuiva”, ci s-a dus într-o lume complet nouă unde a devenit Leonora Carrington, artista, mitologia, povestea. Leonora este astăzi considerată artista care a „feminizat” suprarealismul, mutând accentul de pe fascinația masculină pentru muza enigmatică pe vocea unei femei care își inventează singură mitologia, puterea și libertatea.
Site-ul oficial: https://www.leocarrington.com/
Muzeul Leonora Carrington, Mexico City: https://www.leonoracarringtonmuseo.org/
Citiţi şi
Hrana celor plecați dintre noi
Carolyn Burke – moștenirea unei biografe cu normă întreagă: viețile altor femei
Femeile fotojurnaliste: „Nu este treaba noastră să creăm poze care sunt ușor de privit”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
