«Ce-or mînca ei, pe acolo?»
Pe cînd eram în armată (serviciul militar obligatoriu), duminica era zi de vizite. Ne bucuram, desigur, de revederea cu cei dragi, în principal părinții, dar încă și mai tare de ceea ce ne aduceau de mîncare. Unele seri de duminică se transformau în ospețe ad-hoc. Cinstit vorbind, mîncarea de la cantină nu era catastrofală, dovadă faptul că o consumam de joi, cînd, de regulă, proviziile se epuizau, pînă duminica următoare fără probleme sanitare serioase. Dar părinții, rudele, prietenii, toți știau că în armată se mănîncă prost, deci făceau ce făceau și ne aduceau bunătăți. Eu, de exemplu, am avut timp de nouă luni, duminica, șnițel în alternanță cu mușchiuleț filé. „Or fi avînd măcar ce mînca?” întrebare adresată nimănui, referitoare la răcani, deținuți, prizonieri, deportați, bolnavi din spitale, emigranți, călători solitari… toți cei absenți, îndepărtați de noi. Inclusiv morții.
Cum să ne ocupăm de hrana celor morți?
Egiptenii antici plasau în morminte alimente „bune și pure”, pentru ca defunctul să le aibă la dispoziție cînd revine. Ceea ce nu puteau oferi ca hrană materială, gravau în hieroglife cu semnificație alimentară. La fel făceau mesopotamienii sau etruscii. Recipientele conținînd resturi organice (carne, pîine, vin, fructe…) reprezintă surse majore de informație pentru arheologi, în efortul lor de a reconstitui obiceiurile alimentare străvechi. La fel, inscripțiile însoțitoare. Mă întreb ce vor putea deduce, peste secole sau milenii, cei ce vor descoperi locuințe subterane fortificate în care defunctul/defuncții erau înconjurați de stive de conserve, alimente liofilizate, resturi de orătănii și cîte alte de-ale gurii… Poate vor înțelege că este vorba despre survivaliști care nu au reușit supraviețuirea, deși nu sînt convins că o astfel de ipoteză va fi luată în serios.
O alternativă la ofranda funerară este ofranda rituală: budiștii oferă alimente „intermediarilor”- preoți sau călugări care se roagă în numele lor. Hinduiștii fac din ofranda alimentară o obligație care cinstește funcția sacerdotală, divinitatea și spiritele străbunilor. O însoțesc rugăciuni și mantre, după care „restul binecuvîntat” (prasada) este consumat. Odată cu hrana, credinciosul se purifică pe sine și primește grația divină. Conceptul este apropiat de „pomana” creștină.
În China, fiecare locuință are un altar al strămoșilor, unde se aduc ofrande (deseori fructe, dar și porții din mîncarea zilei) destinate defuncților. Ritualul este de regulă rezervat familiei patriliniare și nu este total dezinteresat: în schimbul hranei spiritul defunctului trebuie să ofere protecție generațiilor următoare. Atingerea scopului este favorizată de arderea de bețișoare parfumate al căror miros asigură legătura între lumea văzută și cea nevăzută.
Și noi, creștinii, ne hrănim morții.
Pentru ortodocși, pomenirea și pomana se fac sîmbăta, cu precădere cele două care le sînt special dedicate, „moșii” de vară respectiv de iarnă. Creștinii ortodocși folosesc bobul de grîu întreg, fiert, în colivă. Originea cuvîntului este greacă, kollybos (κόλλυβoς), preparatul culinar pare a avea rădăcini într-un amestec de cereale fierte și nuci, ofrandă către Dyonisos, în timpul Anthesteria, sărbătoare păgînă (dar cum altfel ar fi putut fi grecii antici decît păgîni?) ce-i era dedicată. Grîul din colivă a devenit simbol al învierii, bobul trebuie să putrezească în pămînt pentru ca o nouă plantă să apară. Tradiția canonică atribuie „descoperirea colivei” Sfîntului Mare Mucenic Teodor Tiron, denumirea fiind, dupa el, cea folosită pentru fiertura de grîu în regiunea sa natală, Evhaita, din nordul actualei Turcii. Cum o fi, cum nu o fi, coliva hrănește sufletele morților ortodocși. În plus de grîu și nucă, i se adaugă zahăr, stafide, arome, bomboane și cruce. Este însoțită de rugăciuni și fum de tămîie, garanții ale legăturii indisolubile dintre cei duși, cei rămași și divinitate.
©Cristina Toth
La catolici, ziua morților este a doua zi după sărbătoarea tuturor sfinților, pe 2 noiembrie. Anul acesta, Ambasada Mexicului la București organizează expoziția „Dia de Muertos”, începînd cu 31 octombrie, la Muzeul Literaturii Române (sic!). Ocazia de a descoperi și degusta pan de muertos.
Numele vorbește de la sine. Înainte de invazia colonială creștină, aztecii și mayașii aduceau ofrande sufletelor femeilor de rang înalt, moarte în timpul nașterii. Se numeau Cihuapipiltin, bîntuiau la răscruce de drumuri, aruncînd boli sau alte nenorociri peste copiii care treceau pe acolo. Ofrandele erau huitlatamalli, un fel de colțunași din făină de porumb sau amarant cu umplutură sărată sau dulce, înveliți într-o frunză. Spaniolii au modificat rețeta, grîul a înlocuit porumbul, au adăugat zahăr, au încărcat-o cu (alte) semnificații spirituale; a apărut pan de muertos. O pîine rotundă amintind ciclul viață/moarte; deasupra, din același aluat, se confecționează ornamente în formă de oase încrucișate plus o sferă reprezentînd craniul. Uneori, se poate pudra cu zahăr roșu, reminiscență presupusă a sacrificiilor precolumbiene. [Zahărul roșu e un zahăr normal, colorat cu suc de sfeclă roșie, rodie sau fructe de goji.]
Pîinea se parfumează cu coajă de portocală și/sau anason. Mirosul lor atrage spiritele către ofrandă. Pan de muertos se pune pe altar, dar se și mănîncă, magazinele mexicane se întrec în a fi cît mai atractive pentru clienți și morții lor. Obiceiuri similare se găsesc în lumea creștină mediteraneană, predominant catolică: panu di i morti în Corsica, pan dei morti în sudul Italiei, pan de difuntos în Galicia (din făină de castane), panets de mort în Minorca.
În Anglia medievală, de ziua morților, devenită Halloween, se ofereau „soul cakes” intens parfumate cu scorțișoară, ghimbir, nucșoară. Desigur, însoțite de rugăciuni. Vecinii, mai ales copiii, veneau să ceară strigînd (de exemplu): „A soul! a soul! a soul-cake! Please good Missis, a soul-cake!” (folclor cules de Peter Kennedy, datat sfîrșit de secol XIX, Cheshire).
Indiferent de zona geografică, toate variantele creștine au la bază cereale. Gustul lor dominant este dulcele, considerat „gustul pămîntului”, gust central, capabil să însoțească, întărească sau să combată orice alt gust. Adaosul de mirodenii se adresează sufletelor, marchează trecerea de la materialitatea lumească la subtilitatea aromelor, a umbrelor.
Că mergem la degustarea de pan de muertos sau că mîncăm colivă, de ziua morților, în centrul atenției nu sîntem noi, ci ei. Dacă nu ținem cont de asta, mîncăm ofrandele și ne îngrășăm. Vina nu poate fi a mortului.
Vă salut și vă îndemn să aveți grijă trup și suflet de voi.
Pe săptămîna viitoare,
dr. Carip, practică liberală în dietetică, osteopatie, acupunctură și auriculoterapie
Citiţi şi
Era prostiei și bomboana de pe colivă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
