Yuval Noah Harari: Lecții după un an de Covid

11 March 2021

În ziarul financiar Financial Times din UK, a apărut un articol semnat de Yuval Noah Harari, autorul cărților  ‘Sapiens’, ‘Homo Deus’, ‘21 Lessons for the 21st Century’ și ‘Sapiens: A Graphic History’.

Am considerat util să-l traducem și să vi-l prezentăm în cele ce urmează.

Tot pe acest site puteți citi un interviu acordat de profesorul Harari publicației Deutsche Welle.

 ***

Într-un an cu mari descoperiri științifice – dar și cu eșecuri politice – ce putem învăța pentru viitor? Cum putem rezuma anul de Covid dintr-o perspectivă istorică mai largă? Mulți oameni cred că numărul teribil de victime făcute de coronavirus demonstrează neputința umanității în fața naturii. De fapt, anul 2020 a arătat că umanitatea nu este nici pe departe neajutorată. Epidemiile nu mai sunt o forță incontrolabilă a naturii. Știința le-a transformat într-o provocare care poate fi gestionată.

În acest caz, de ce au existat totuși atâtea decese și suferință? Din cauza deciziilor politice defectuoase.

În epocile trecute, când oamenii s-au confruntat cu o molimă precum Moartea Neagră, ei nu aveau nicio idee despre ce anume a provocat-o sau cum poate fi oprită. La apariția epidemiei de gripă spaniolă din 1918, multe dintre contramăsurile adoptate au fost inutile, iar încercările de a dezvolta un vaccin eficient s-au dovedit fără valoare.

Lucrurile au stat însă diferit cu Covid-19. Primele semnale de alarmă care anunțau apariția unei potențiale noi epidemii au apărut la sfârșitul lunii decembrie a anului 2019. Până pe 10 ianuarie 2020, oamenii de știință nu doar că au izolat respectivul virus, dar au realizat și o secvență a genomului acestuia și au publicat informațiile online. În doar câteva luni a devenit clar ce măsuri pot încetini și opri lanțul de infectări. De asemenea, în mai puțin de un an, câteva vaccinuri eficiente au intrat în producție de masă. În războiul dintre oameni și agenții patogeni, primii nu au fost nicicând mai puternici.

Mutarea vieții în online

Alături de realizările fără precedent în domeniul biotehnologiei, anul Covid a evidențiat totodată puterea tehnologiei informatice. În trecut, omenirea rareori putea opri epidemiile, pentru că lanțurile de infectare nu puteau fi urmărite în timp real și deoarece costul economic al carantinelor extinse era prohibitiv. În 1918, puteau fi introduse în carantină persoanele lovite de temuta gripă, dar nu și urmărită mișcarea purtătorilor pre-simptomatici sau asimptomatici. În plus, dacă s-ar fi ordonat carantinarea întregii populații a unei țări timp de câteva săptămâni, măsura ar fi provocat o ruinare a economiei, o cădere a societății și foamete generalizată.

Prin contrast, în anul 2020 supravegherea digitală a făcut mult mai ușoară monitorizarea și depistarea vectorilor de boală, ceea ce înseamnă o carantină ce poate fi mai selectivă și mai eficientă. Încă și mai important, automatizările și internetul au făcut izolările suportabile, cel puțin în țările dezvoltate. În timp ce în unele părți ale lumii în curs de dezvoltare experiența umană a amintit de molimele din trecut, în mare parte a lumii dezvoltate revoluția digitală a schimbat tot.

Spre exemplu agricultura. De mii de ani, producția de alimente s-a bazat pe efortul uman, iar aproximativ 90% dintre oameni se ocupau cu muncile agricole. Acum, în țările dezvoltate nu mai este cazul de așa ceva. În SUA, doar aproximativ 1,5% din populație lucrează în ferme, însă este suficient pentru ca aceștia să-i hrănească atât pe cei de acasă, cât și să facă din SUA unul dintre principalii exportatori de alimente. Aproape toată munca agricolă este realizată de mașini, care sunt imune la boli. De aceea, carantina influențează agricultura doar în foarte mică măsură.

Gândiți-vă la un câmp de grâu din timpul „Morții Negre”. Dacă le spui agricultorilor să rămână acasă în vremea recoltei, obții foamete. Dacă le spui lucrătorilor să vină și să culeagă grâul, ei s-ar putea infecta unul pe altul. Ce faci în cazul acesta?

Acum imaginați-vă același câmp de grâu în 2020. O singură combină ghidată prin GPS poate aduna întreaga recoltă cu o mult mai mare eficiență – plus zero șanse de infectare. Dacă în 1349 un fermier secera în medie aproximativ 5 snopuri pe zi, în 2014 o combină a stabilit un nou record, recoltând 30.000 într-o singură zi. În consecință, Covid-19 nu a influențat în mod semnificativ producția globală de culturi de bază precum grâul, porumbul și orezul.

Hrănirea populației nu este însă un motiv suficient pentru recoltarea grânelor. Acestea trebuie de asemenea transportate, uneori mii de kilometri. De mai multe ori de-a lungul timpului, comerțul a fost unul dintre antagoniștii principali ai istoriei pandemiilor. Agenții patogeni mortali s-au deplasat în jurul lumii la bordul navelor negustorilor și în caravanele de drum lung. De exemplu, „Moartea Neagră” a făcut autostopul pe Drumul Mătăsii, din Asia până în Orientul Mijlociu, iar de aici navele comercianților genovezi au fost cele care au adus-o în Europa. Comerțul a reprezentat o astfel de amenințare mortală, deoarece fiecare căruță avea nevoie de un căruțaș, zeci de marinari trebuiau să opereze micuțele veliere, iar navele și hanurile aglomerate erau adevărate focare de boală.

În 2020, comerțul la nivel global a continuat să funcționeze mai mult sau mai puțin normal deoarece a implicat puțini oameni. O navă-container automatizată din zilele noastre poate transporta un mai mare tonaj decât întreaga flotă comercială a unui întreg regat modern timpuriu. În 1582, flota engleză raporta o capacitate totală de transport de 68.000 de tone și dispunea de 16.000 de marinari. Nava-container OOCL Hong Kong, botezată în 2017, poate transporta 200.000 de tone de marfă și are nevoie de un echipaj de numai 22 de oameni.

Este adevărat, navele de croazieră cu sute de turiști și avioanele pline de pasageri au jucat un rol important în răspândirea Covid-19. Însă, turismul și călătoriile nu sunt esențiale pentru comerț. Turistul poate sta acasă, iar oamenii de afaceri pot comunica pe Zoom, în timp ce navele automatizate și trenurile aproape neasistate fac economia mondială să se miște în continuare. De unde în 2020 turismul internațional s-a prăbușit, volumul comerțului maritim la nivel mondial a scăzut cu numai 4%.

Automatizarea și digitalizarea au avut o încă și mai profundă influență asupra serviciilor. În 1918, era de neconceput că birourile, școlile, tribunalele sau bisericile pot continua să funcționeze în carantină. Dacă elevii și profesorii rămân acasă, cum pot fi ținute cursurile?

Astăzi știm răspunsul la întrebare. Trecerea în mediul online are multe dezavantaje, și nu în ultimul rând un imens preț mental. Asta a creat probleme inimaginabile și în trecut, precum avocați care au apărut într-o ședință online cu „filtru” de pisică. Dar faptul că aceste lucruri există este uluitor.

În 1918, omenirea locuia doar în lumea fizică, iar când virusul mortal a scăpat printre oameni, oamenii nu au avut unde să se ascundă. Astăzi, mulți dintre noi locuim în două lumi – cea fizică și cea virtuală. Când coronavirusul a început să circule prin lumea fizică, mulți oameni și-au mutat mare parte din viețile lor în lumea virtuală, unde virusul nu putea ajunge.

Desigur, oamenii sunt în continuare ființe fizice, iar nu orice poate fi digitalizat. Anul Covid a evidențiat rolul crucial pe care îl joacă profesiile slab plătite în menținerea civilizației umane: asistente, lucrători sanitari, muncitori, șoferi de camion, casieri, livratori. Se spune adesea că lumea civilizată este la doar trei mese distanță de barbarie. În 2020, livratorii au fost linia roșie subțire care a ținut civilizația laolaltă. Ei au devenit cea mai importantă legătură a noastră cu lumea fizică.

Internetul rezistă

Pe măsură ce omenirea se automatizează, se digitalizează și își mută activitățile în online, acest lucru ne expune la noi pericole. Unul dintre cele mai remarcabile lucruri la anul Covid este acela că Internetul nu a cedat. Dacă am crește brusc traficul de pe un pod fizic, ne-am putea aștepta la blocaje rutiere și poate chiar la prăbușirea podului. În 2020, școlile, birourile și bisericile s-au mutat în online aproape peste noapte, însă internetul a rezistat.

Cu greu ne gândim la acest lucru, însă ar trebui. După 2020 știm că viața poate continua chiar și când o țară întreagă este în carantină fizică. Acum, încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă infrastructura digitală s-ar prăbuși.

Tehnologia informatică ne-a făcut mai rezistenți în fața virusurilor organice, dar ne-a făcut de asemenea mai vulnerabili în fața atacurilor cibernetice și malware. Oamenii se întreabă adeseori: „Care va fi următorul Covid?”. Un atac la adresa infrastructurii noastre digitale este principalul candidat. Coronavirusului i-au trebuit câteva luni să se răspândească în întreaga lume și să infecteze milioane de oameni. Infrastructura digitală se poate prăbuși într-o singură zi. Iar cum școlile și munca de birou pot comuta rapid în online, cât timp credeți că va dura să comutăm totul de la email la sistemul poștal clasic?

Ce contează?

Anul Covid a expus o încă și mai importantă limitare a puterii noastre științifice și tehnologice. Știința nu poate înlocui politica. Când vine vorba despre decizii politice, trebuie să luăm în considerare multe interese și valori, și cum nu există nicio modalitate științifică de determinare a cărui interes sau valori sunt mai importante, nu există nici un mod ca atare prin care putem stabili ce am putea face.

De exemplu, când decidem dacă se impune o izolare, nu este suficientă întrebarea: „Câți oameni se vor îmbolnăvi de Covid-19 dacă nu facem acest lucru?”. Ar trebui să ne întrebăm de asemenea: „Câți oameni vor experimenta depresia dacă impunem izolarea? Câți oameni vor suferi de nutriție deficitară? Câți oameni vor absenta de la școli sau își vor pierde locurile de muncă? Câți oameni vor fi agresați sau uciși de către partenerii lor?”.

Chiar dacă datele noastre sunt precise și de încredere, trebuie să ne punem întotdeauna întrebarea: „Ce anume contează? Cine decide ceea ce contează? Cum evaluăm statisticile?”. Aceasta este o sarcină mai degrabă politică decât una științifică. Politicienii sunt cei care trebuie să cântărească aspectele medicale, economice și sociale pentru a veni ulterior cu o politică cuprinzătoare.

În mod similar, inginerii creează noi platforme digitale care ne ajută să funcționăm în izolare, dar și noi instrumente de supraveghere care ne ajută să întrerupem lanțul de infectări. Însă, digitalizarea și supravegherea pun în pericol intimitatea noastră și deschid calea către ridicarea unor regimuri totalitare fără precedent. În 2020, supravegherea în masă a devenit atât mult mai legitimă, cât și mai comună. Lupta împotriva epidemiei este importantă, însă merită să distrugem și libertatea noastră în proces? Este sarcina politicienilor mai degrabă decât a inginerilor să găsească echilibrul dintre supravegherea utilă și coșmarurile distopice.

Trei reguli de bază pot avea o influență majoră în protejarea noastră de dictaturile digitale, chiar și în timp de epidemie. În primul rând, de fiecare dată când colectezi date de la persoane – în special despre ceea ce se întâmplă în propriile lor corpuri – acestea ar trebui folosite mai degrabă pentru a-i ajuta pe acești oameni, nu pentru a-i controla sau manipula. Terapeutul meu fizic știe multe lucruri foarte personale despre mine. Sunt de acord cu asta, deoarece am încredere că le va folosi doar în beneficiul meu. Terapeutul meu nu ar trebui să vândă aceste informații către nicio altă corporație sau terț politic. Acest lucru ar trebui să fie valabil în cazul oricărui fel de „autoritate de supraveghere pandemică” care ar putea fi implementată.

În al doilea rând, supravegherea trebuie să funcționeze în ambele sensuri. Dacă aceasta funcționează doar de la vârf spre partea de jos a societății, drumul se îndreaptă către o dictatură. De aceea, oricând crește nivelul supravegherii asupra indivizilor, ar trebui ca simultan să crească și nivelul de supraveghere asupra guvernelor și a marilor corporații. De exemplu, în timpul actualei crize, guvernele distribuie sume enorme de bani. Procesul alocării acestor fonduri ar trebui să fie unul mai transparent. În calitate de cetățean, vreau să văd cu ușurință cine și ce primește, precum și cine a decis unde merg banii. Vreau să mă asigur că banii se duc către afaceri care au nevoie de ajutor, nu către corporații ale căror șefi sunt prieteni cu un ministru. Dacă guvernul spune că este prea complicată stabilirea unui astfel de sistem de monitorizare în timp de pandemie, nu îl credeți. Dacă nu este prea complicat să începi monitorizarea cetățenilor, atunci nu este prea complicat nici să monitorizezi ceea ce fac autoritățile.

În al treilea rând, nu permite niciodată concentrarea a prea multe date într-un singur loc. Nu în timpul pandemiei și nici după ce aceasta se va fi încheiat. Monopolul datelor este rețeta pentru dictatură. Așadar, dacă începem colectarea datelor despre oameni pentru a opri pandemia, acest lucru ar trebui realizat de către o autoritate sanitară independentă, nu de către poliție. Datele rezultate ar trebui ținute separat în alte silozuri de informații ale guvernelor și marilor corporații. Sigur, asta va crea redundanță și ineficiență. Însă, ineficiența este o caracteristică, nu o nefuncționalitate. Vrei să preîntâmpini apariția unei dictaturi digitale? Atunci menține o oarecare ineficiență în lucruri.

Să trecem la politicieni

Succesele științifice și tehnologice fără precedent din 2020 nu au rezolvat criza Covid-19. Acestea au transformat epidemia dintr-o calamitate naturală într-o dilemă politică. Când „Moartea Neagră” ucidea milioane de oameni, nimeni nu avea pretenții de la regi și împărați. Aproximativ o treime dintre englezi au murit în timpul primului val al „Morții Negre”, dar asta nu l-a făcut pe regele Edward al III-lea al Angliei să își piardă tronul. Oprirea pandemiei era în mod evident dincolo de puterea conducătorilor, așa că nimeni nu i-a învinovățit.

Însă, în zilele noastre omenirea deține instrumentele științifice pentru a opri Covid-19. Mai multe țări, din Vietnam până în Australia, au dovedit chiar și fără un vaccin că instrumentele disponibile acum pot pune stop pandemiei. Acestea, totuși, vin cu un preț ridicat din punct de vedere economic și social. Putem învinge virusul, dar nu suntem siguri că vrem să plătim și prețul pentru această victorie. Din acest motiv reușitele științifice au pus o responsabilitate enormă pe umerii politicienilor.

Din păcate, prea mulți politicieni au eșuat din acest punct de vedere. De exemplu, președinții populiști ai SUA și Braziliei au minimalizat pericolul, au refuzat să asculte experții și, în schimb, au marșat pe teorii ale conspirației. Nu au venit cu planuri federale de acțiune solide și au sabotat încercările de stopare a pandemiei din partea autorităților statale și municipale. Neglijența și iresponsabilitatea administrațiilor Trump și Bolsonaro au avut drept consecință sute de mii de decese care puteau fi prevenite.

În Marea Britanie, guvernul a părut inițial mai degrabă preocupat de Brexit decât de Covid-19. În ciuda politicii izolaționiste, administrația Johnson a eșuat să izoleze regatul de acel lucru care conta cu adevărat: de virus. Israel, țara mea natală, a suferit de asemenea din cauza erorilor politice. La fel ca în cazul Taiwanului, Noii Zeelande și a Ciprului, Israel este de fapt o „țară insulară”, cu granițe închise și doar o intrare principală – aeroportul Ben Gurion. Totuși, în apogeul pandemiei, guvernul Netanyahu a permis călătorilor să tranziteze aeroportul fără carantină sau verificări temeinice și a neglijat implementarea unor politici de izolare.

Atât Israel, cât și Regatul Unit al Marii Britanii s-au aflat în prim-planul campaniei de vaccinare, însă erorile anterioare de judecată le-au costat. În Marea Britanie, pandemia a luat viețile a 120.000 de oameni, cotă cu care regatul ocupă a 6-a poziție în ceea ce privește rata de mortalitate la nivel mondial. În același timp, Israel are a 7-a cea mai mare rată de cazuri confirmate, iar ca să combată dezastrul a recurs la o înțelegere „vaccinuri contra date” cu corporația americană Pfizer. Pfizer a agreat să furnizeze Israelului suficiente vaccinuri pentru întreaga populație în schimbul unor mari volume de date valoroase, lucru care ridică temeri privitoare la intimitate și la monopolul de date, dar care demonstrează în același timp că informațiile despre cetățeni sunt în acest moment unele dintre cele mai prețioase bunuri ale statului.

În timp ce unele țări s-au descurcat mult mai bine, umanitatea ca întreg a eșuat până acum în stăvilirea pandemiei sau în dezvoltarea unui plan mondial de învingere a virusului. Primele luni din 2020 au semănat cu un accident privit cu încetinitorul. Comunicațiile moderne au oferit ocazia oamenilor de a vedea în timp real imagini din Wuhan, apoi din Italia, iar apoi din multe alte țări – însă din asta nu a rezultat niciun leadership global care să oprească această catastrofă din a acapara întreaga lume. Instrumentele ne erau la dispoziție, însă înțelepciunea politică a lipsit ca mai mereu.

Unul dintre cele 400 de centre organizate într-o sală de conecrte din Frankfurt © Rafael Heygster

Străinii salvatori

Unul dintre motivele decalajului dintre succesul științific și eșecul politic este acela că oamenii de știință au cooperat la nivel global, în timp ce politicienii au avut tendința de a acționa local.

Lucrând în condiții de stres și incertitudine, oamenii de știință din întreaga lume au împărtășit informații la liber și s-au bazat unii pe descoperirile celorlalți. Multe cercetări importante au fost realizate de echipe internaționale. De exemplu, unul dintre studiile-cheie care a demonstrat eficiența măsurilor de izolare a fost condus de o echipă de cercetători de la 9 instituții – una din Regatul Unit, 3 din China și 5 din SUA.

Spre deosebire, politicienii au eșuat în formarea unei alianțe internaționale împotriva virusului și la crearea unui plan de acțiune global. Cele două superputeri, SUA și China, s-au acuzat reciproc de ascunderea unor informații vitale, de diseminarea dezinformărilor și a teoriilor conspirației, ba chiar de răspândirea deliberată a virusului. Aparent, numeroase alte țări au falsificat sau ascuns date despre evoluția pandemiei.

Lipsa unei cooperări mondiale se manifestă nu doar prin aceste războaie informaționale, dar și prin conflicte în ceea ce privește echipamentele medicale rare. Chiar dacă au existat multe momente de colaborare și generozitate, nu a fost realizată nicio încercare serioasă pentru a pune laolaltă toate resursele disponibile, de a organiza producția globală și de a asigura o distribuție echitabilă a proviziilor. În mod special, „vaccinarea naționalistă” creează o nouă formă de inechitate mondială între țările care sunt capabile să își vaccineze populația și cele care nu au această posibilitate.

Este trist să vedem că multe țări nu reușesc să vadă un fapt simplu al acestei pandemii: cât timp virusul continuă să se răspândească pretutindeni, nicio țară nu va fi cu adevărat în siguranță. Să presupunem că Israel sau Marea Britanie reușesc să anihileze virusul în interiorul granițelor lor, însă acesta continuă să infecteze milioane de persoane în India, Brazilia sau în Africa de Sud. O nouă mutație din anumite orașe braziliene izolate ar putea face ca vaccinul să devină ineficient, iar rezultatul va fi un nou val de infectări.

În situația actuală, apelurile la altruism probabil nu vor prevala în fața intereselor naționale. Cu toate acestea, cooperarea globală nu înseamnă altruism. Este esențială pentru asigurarea interesului național.

Antivirus pentru omenire

Discuțiile despre ce s-a întâmplat în 2020 vor reverbera mulți ani de acum încolo. Însă, oamenii din toate taberele politice ar trebui să cadă de acord măcar asupra a trei lecții.

În primul rând, trebuie să ne securizăm infrastructura digitală. Aceasta a reprezentat salvarea noastră în timpul pandemiei, dar ar putea deveni curând sursa unui dezastru și mai mare.

În al doilea rând, fiecare țară ar trebui să investească mai mult în propriul sistem public de sănătate. Acest lucru pare evident, însă politicienii și votanții lor reușesc uneori să ignore cea mai importantă lecție.

În al treilea rând, ar trebui să stabilim un puternic sistem global de monitorizare și prevenire a pandemiilor. În războiul de secole dintre oameni și agenții patogeni, linia frontului trece prin corpul fiecărei ființe umane. Dacă această linie este întreruptă oriunde pe planetă, acest lucru ne pune pe toți în pericol. Chiar și cele mai bogate persoane din cele mai dezvoltate țări au un interes personal în protejarea persoanelor defavorizate din țările mai puțin dezvoltate. Dacă un nou virus trece de la liliac la om într-un sat izolat dintr-o junglă oarecare, în câteva zile acel virus poate ajunge pe Wall Street.

Scheletul unui asemenea sistem anti-molimă deja există sub forma Organizației Mondiale a Sănătății și a câtorva alte instituții. Însă, bugetele care susțin acest sistem sunt insuficiente și nu au aproape deloc incisivitatea politicului. Trebuie să acordăm acestui sistem o oarecare influență politică și mult mai mulți bani, pentru a nu fi în totalitate dependent de capriciile politicienilor care își văd numai propriile interese. Așa cum menționam anterior, nu cred că experții nealeși ar trebui însărcinați cu realizarea unor decizii politice cruciale. Acestea ar trebui să rămână în mâinile politicienilor. Totuși, anumite autorități sanitare independente la nivel global ar reprezenta platforma ideală pentru compilarea datelor medicale, monitorizarea potențialelor pericole, declanșarea alertelor și conducerea cercetărilor și dezvoltării.

Mulți oameni se tem că pandemia Covid-19 marchează începutul unui val de noi pandemii. Însă, dacă învățămintele de mai sus sunt implementate, șocul Covid-19 ar putea conduce la rărirea pandemiilor. Omenire nu poate preveni apariția unor noi agenți patogeni. Acesta este procesul evoluției care are loc de miliarde de ani și va continua să se manifeste la fel și în viitor. Totuși, în zilele noastre, omenirea are de partea ei cunoștințele și instrumentele necesare pentru a preveni un nou agent patogen să se răspândească și să se transforme în pandemie.

În cazul în care Covid-19 continuă oricum să ne afecteze în 2021 și să omoare milioane de persoane sau dacă o pandemie și mai mortală va lovi omenirea în 2030, aceasta nu va fi nici o calamitate naturală incontrolabilă, nici o pedeapsă de la Dumnezeu. Va fi un eșec uman și, mai exact, un eșec politic.

Traducerea și adaptarea, Antonio Robitu



Citiţi şi

Te vaccinezi, nu te vaccinezi, vremea Covidului trece

Despre pandemie, libertate și alte nebunii cu un medic din prima linie

Românii trebuie să știe, dar nu chiar tot

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro