În ziua aia a plouat mult, iar eu plecam. M-am oprit lângă fereastră, în spatele perdelelor vechi, şi am adulmecat aerul ruginit, de cocleală venită dinspre balcoanele strâmbe din faţă, am privit îndelung tencuiala lor căzută, molozul rămas din cine ştie ce vremuri printre alei, câinii roind pe lângă tomberoane, salcâmii ciuntiţi, sărăcia tristă, griul absolut, mizeria. Le-am respirat, le-am trecut cu nesaţ prin plămâni şi prin gând. Le-am panoramat încet, ca-ntr-un film rusesc de demult, să nu se dizolve, să nu se termine, să nu mă trezesc a doua zi fără lumea lor în care îmi îngropasem cea mai mare parte din ani.
Am văzut-o de sus pe Matilda, grasă şi cochetă, cum o ştiam, ieşind cu acelaşi aer de cucoană de la coaforul veşnic pustiu. Era din nou cu bigudiurile studiat ascunse sub o eşarfă înflorată. Mergea de mână cu viaţa pe trotuarul spart. Mi-a fost, pentru întâia oară, dragă. Mi-a trecut prin gând că băuse iar cafeaua de prânz cu fata ştirbă de la parter, bârfind, desigur, prostituatele costelive şi triste de la marginea drumului, cândva şi ele neveste de miner, fete frumoase şi naive cu care împărţise, tare de mult, maidanul copilăriei şi băncile aceleiaşi şcoli.
Doar o şosea ne mai lega pe atunci orăşelul de restul lumii. Era dincolo de piaţa zarzavagiilor, dincolo de măcelărie şi de groapa cu var unde se aruncau leșurile porcilor spintecați, acolo unde începea liziera pădurii şi unde treceau tiruri mari cu camionagii nespălați, trăsnind mereu a motorină şi a tutun stătut, şi unde femeile târgului îi aşteptau hămesite, iubindu-i pe câţiva bănuţi, apoi mergeau şi cumpărau cartofii cei mai ieftini din piaţă, spuneau acasă că au fost cu o prietenă la cafea, treceau pe la spălătoria igrasioasă a blocului, unde era casieria întreţinerii, plăteau un bănuţ, ca la cutia milei, apoi veneau din nou în casa lor devorată de singurătate, spălau la mână rufe în apă rece ca gheaţa şi adormeau cu capul sub perinile date zestre la nunta lor, dintr-o vreme neasemuit de frumoasă şi de îndepărtată.
Am pus valiza îndesată lângă uşă. Înainte să plec, am udat ficusul din sufragerie şi am luat două înghiţituri din apa lui. Mirosea puternic a clor, aşa cum mirosea pe atunci întreaga mea viaţă. Tu erai mic, te învârteai pe lângă mine cu casca de miner a lui taică-tu în mână. Ți-am cuprins umerii, m-am uitat în ochii tăi ca într-o prăpastie săpată între crini şi ţi-am spus că mă întorc peste câteva zile. Mami nu pleacă de tot. Tu să fii cuminte, să-i asculţi pe tati şi pe buni. Ţi-am udat obrajii. Te-ai şters. Mă priveai nedumerit ca o căprioară în bătaia puștii. Mi-ai dat în grabă un pupic şi ai fugit. Aş fi vrut să țipi să rămân, să te tăvăleşti, aşa cum făceai când îţi refuzam o jucărie, aşa cum ai făcut în primele zile de grădiniţă. Dar n-ai țipat. Te-ai dus pe covor, lângă pat, şi te-ai întors cu spatele la mine. Taică-tău băuse şi în ziua aia. Avea faţa traversată de vinişoare mici şi ochii umflaţi. Îl simţeam dogorind şi îmi era scârbă. Mi-a băgat mâna pe sub fustă, în pragul uşii, ţintuindu-mă de perete, în timp ce din gura lui, lipită de urechea mea, ieşea un șuierat apăsat-şoptit, jumătate de bărbat înfierbântat, jumătate de fiară: „să dea dracu’ să aud ceva, cu careva, că te omor! Să vii acasă, da? Să vii!” Mă privea ca un stăpân, dar eu îi simţeam disperarea. Când am închis uşa, am întors din nou capul spre voi. El tocmai te lua de mână şi te ducea în dreptul ferestrei, să mă petreceți amândoi cu privirea până mă îndepărtez şi mă pierd de tot în ploaia măruntă.
În autocar, am sărbătorit cu toţii trecerea graniţei, am băut vin şi am cântat în miros de parizer şi brânză. Din când în când, câte unul se mai mira de cât de frumoase şi de line ca în palmă sunt drumurile străinătății care ne înghiţea, ne năucea şi ne tăia respiraţia. Am simţit, în noaptea aia, după ce mi-am smuls sufletul din uşa pe care tocmai o închisesem, că viaţa e frumoasă. Mi-am jurat că voi face bani mulţi, că voi divorţa şi că te voi da la şcoli înalte, indiferent câtă ţărână ar fi fost să muşc.
Mi-am înălţat visul într-o noapte de demult, pe o şosea a lumii, departe de casă, cum înalţă copiii zmeiele de hârtie. Şi n-a rămas nimic. M-am tot prăbuşit din înaltul visului meu până când mi-am văzut viaţa năruindu-se în propriile mâini. Nu mi-a rămas nimic, nici măcar jurământul care se scria atunci în mine. Viaţa a vrut altfel, iar eu nu am avut puterea să mă opun.
Am spălat funduri de bătrâne, am întors trupuri inerte de pe-o parte pe alta, am înghiţit umilințe mai aspre decât bătăile bărbatului meu, m-am lăsat înjosită. M-am prostituat de câteva ori în hoteluri de duzină, unde veneau săracii cartierelor, am spus gracias senor tuturor borfaşilor, am fumat iarbă, am cheltuit tot ce agonisisem, mi-am biciuit sufletul în căderi absolute, revenind mereu la cărat coşuri cu rufe murdare şi la spălat podele prin locurile refuzate de toţi. Apoi, când am crezut că tot destinul meu e o prăbuşire fără final, m-am îndrăgostit şi am uitat cu desăvârșire de toate durerile, de toate rădăcinile şi fibrele mele, până când a trebuit să mă întorc acasă să îl îngrop pe taică-tu şi să te văd pe tine, adolescent, aplecat peste coșciugul lui, să mă uit pe furiş în ochii tăi şi să te văd aşa cum meritam să te văd, al nimănui, cufundat în bezna şi în frigul din tine. M-ai durut ca un cuţit. Nici măcar nu mi-ai vorbit. Mă urai. Te-am iubit că mă urai. Te-am îngropat odată cu tatăl tău. Ştiam că drumul spre tine e cu desăvârşire prăbușit. Apoi nu te-am mai văzut deloc. M-a înghiţit viaţa cu totul, şi pe tine, la fel. Cred că, într-un fel sau altul, s-a aşezat un praf de uitare peste toate cele trecute, asemeni zăpezilor. Nu ştiu dacă sunt fericită azi. Plutesc în deriva zilelor, la adăpost de griji, neîmpăcată cu mine. Îmi văd viața ca printr-o sticlă tulbure. Ca prin fum… Nu ştiu dacă eşti fericit sau dacă vei ajunge să fii vreodată. Am aflat doar că ai plecat şi tu, asemenea mie, să-ţi împlineşti trudirea destinului într-o zare de lume fără rădăcini.
Pe Camelia o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Din doi ca tine aş scoate unul bun. Poate ăla stă
Poate și tu ai nevoie de tratament cu pastile de „Nu-mi pasă” de 1000 mg
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
