Mi s-a spus de nenumărate ori: vrei prea mult, vrei totul. Am fost acuzată că nu îmi temperez elanurile, că bat din picior, că nu am răbdare cu sferturile şi cu jumătăţile. Dacă o spun atâţia, e foarte posibil să fie adevărat. Şi demn de analizat.
Să începem cu chestiunile pragmatice. Cumpărături, haine, pantofi. La capitolul ăsta, ştiu sigur de unde mi se trage. De la bunica, pătimită şi păţită, cu vorba ei frecvent repetată: ‘Sunt prea sărac ca să îmi cumpăr un lucru prost.’ Şi uite de-aia prefer să mănânc porţii mici, pregătite cu ingrediente adevărate, decât farfurii dând pe-afară de atâta mâncare. Mantoul clasic, din stofă de calitate, va fi întotdeauna mai bun decât zece paltoane făţoase, din colecţiile sezonului. Inelul cu diamant, moştenire de familie, va sta singur pe mâna mea dreaptă, în loc de o mulţime de gablonţuri zornăitoare. Atunci când vrei totul, primul exerciţiu este acela de a te mulţumi cu puţin şi bun.
Când vine vorba despre sentimente şi relaţii, lucrurile devin un strop mai complicate. În dragoste, e periculos să ai nevoie de imposibil. Vei măsura totul cu o rigla prea rigidă. Vei cere rest pentru nişte greşeli omeneşti. Vei îndesa iluzii în goluri şi crăpături. Vei da mai puţin pentru că ţi se pare că nu primeşti suficient. Vei asfixia cu pretenţii orice bune intenţii. În cele din urmă, după ani şi experienţe de toate felurile, vei înţelege că, atunci când iubeşti, TU eşti singura persoană de la care ai voie să ceri totul. Inclusiv respect, loialitate ori împăcare cu propriile erori.
Maternitatea vine cu setul ei de reguli şi de întrebări. Cât să ceri? Cât să dai? Meseria asta de mamă are un mare cusur: nu e însoţită de manuale cu instrucţiuni ori de cursuri pregătitoare. Te arunci cu capul înainte şi ieşi din când în când la suprafaţă, să mai iei o gură de aer. Evident, dai totul. Şi vrei totul: pruncul să fie sănătos, deştept, frumos, norocos şi cu stea în frunte. Tu aşa îl vezi şi este obligatoriu ca şi ceilalţi să îl vadă la fel. Riscul e unul singur: atunci când vine vorba de copii, să vrei totul şi să dai totul e uneori prea mult. E inutil, chiar periculos. O fi o dovadă de naivitate, însă în ultima vreme mi-am sublimat dorinţele legate de progenitura mea: aş vrea sa fie un om sănătos şi bun. Mi se pare suficient. Mi se pare totul.
Şi dacă am vorbit despre dorinţe, să vorbim şi despre visuri. Despre felul în care speri să îţi arate viata. La douăzeci de ani, e uşor şi firesc să vrei totul. Marginile lumii sunt foarte departe şi drumurile până la ele sunt fără de număr. Kilometrii şi orele nu te încap. ‘Vrei totul?’ te întreabă viaţa. Şi îţi dă de toate. Şi afli că nu le poţi cuprinde. Important, însă, este să ştii că ele sunt tot acolo – posibile, realizabile, fără nicio legătură cu primul tău fir de păr alb ori cu faptul că ai început să gâfâi când urci scările. Să te uiţi dincolo de oglindă şi să vezi sufletul tău tânăr, fără riduri.
Mă veţi întreba: mi se pare rezonabil să vreau imposibilul? Chiar şi “la vârsta mea”? Vă voi răspunde fără ezitare: da. Pentru că e grozav să fiu o visatoare, cu capul în nori, încercând să ating steaua cea de neatins. Pentru că personajul meu preferat a fost şi rămâne Omul din La Mancha.
Pe Smaranda o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să faci dragoste?
Aș fi vrut să-mi fi spus cineva
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
