O vorbă bună

Ana-Veronica Mircea

12 December 2016

ana-veronica-mirceaEra o amiază rece şi umedă, prea puţin înviorată de lumina lăptoasă pe care soarele de decembrie o impregna în ceaţa cu aspect de calup vâscos, pe fundalul căreia se conturau nesigur, ca nişte braţe disproporţionate, înlemnite într-un gest implorator, crengile înălbite de promoroacă ale copacilor de pe partea opusă a străzii aproape pustii.

Proţăpit lângă poartă, Gore le privea cu simpatie, căci i se păreau deprimate şi vulnerabile, aidoma sufletului lui mohorât, covârşit de singurătatea care îl despărţea de lume ca un linţoliu alb – îndoliantul alb ce înfrăţea văzduhul pâclos cu vestigiile ultimei zăpezi, biete zdrenţe destrămate, abandonate pe iarba putredă, pe acoperişuri, pe coamele gardurilor şi pe cele câteva automobile parcate cu gospodărească grijă, spre a hiberna în pace.

„Ce vreme!”, cugetă, zgribulindu-se. „Mă întreb cum or putea unii să fie atât de veseli pe vremea asta”, adăugă – când obrăznicătura de Andrei şi zgâtia de Mădălina, soră-sa, se năpustiră în drum chicotind, prea prinşi de joaca lor ca să-i mai dea vreo atenţie. „Urâtă-i bătrâneţea!”, îşi continuă Gore meditaţia, rânjind a jale. „Nimeni nu te mai bagă în seamă, nimeni nu te mai întreabă dacă ţi-e frig, foame ori sete. Nimeni nu-ţi spune măcar o vorbă bună!” Şi, vrând parcă să-i sporească amărăciunea, Ioneştii ieşiră din curtea de alături vorbindu-şi răstit şi ignorându-l, în ciuda ochilor lui rugători. „Nicio vorbă bună”, repetă Gore, hotărându-se să facă câţiva paşi – din dreapta porţii până în stânga ei şi retur – ca să-şi dezmorţească mădularele îmbătrânite. Pe urmă încremeni din nou, cu privirile pierdute în profunzimea ceţei care se înnegura pe nesimţite, pe măsură ce amurgul lungea umbrele trecătorilor, din ce în ce mai rari şi mai grăbiţi, perindaţi pe lângă el cu aceeaşi nepăsare. „Ce zi!”, se văicări – nu numărase pentru a câta oară. „Nicio vorbă bună! Nici măcar una!”.

fetita-iarna

Dar tocmai atunci Monica, ghindoaca de vizavi, iţită în stradă cu obrajii împurpuraţi de victoria asupra porţii prea grele, traversă către el, târşâind în urmă-i o săniuţă sub care scrâşnea, schingiuit, asfaltul decojit de omătul protector. Îi zâmbi cu ochi jucăuşi, întinse, cu gând de mângâiere, o mânuţă şovăindă, şi rosti vorbele după care sărmanul tânjise timp de ore lungi:

– Cuţu! Ţe mai faţi, cuţule dlagă?

Pe Ana-Veronica o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.


Citiţi şi

Mi-e dor să am un bărbat în viața mea

N-o să vii la o cafea, nu?

Am fumat o țigară pentru fiecare bărbat pe care l-am scos din viața mea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
472 views

Your tuppence

  1. Narcisa - Maria / 12 December 2016 22:02

    Nu e SF, dar e bună povestirea.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. De ce nu? | VERONICISME / 12 December 2016 19:38

    […] sigur, o să ziceţi că asta nu e SF, dar n-au intrat zilele-n sac, iar în sacul cu poveşti încă mai e câte […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. O vorbă bună | ropot de secunde... / 12 December 2016 18:47

    […] … Citiţi continuarea aici. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro