100 de zile până la 1000 de ani

Ara Șeptilici

27 February 2014

Ara Şeptilici– romanţ antiepic –

1. Am vrut să scriu o poveste pentru tine. Ai zis nu, nu mă interesează poveştile tale, nu mă interesezi decît tu. Am amuţit. Cum adică doar eu? Dar cine sînt eu să te interesez, cine sînt eu fără poveştile mele? Şi cine eşti tu să nu ţii cont de ele? Sînt poveşti minunate, cu oameni, cu cai, cu feţe de masă frumoase peste care e aruncat un evantai japonez cu înscrisuri. Mai aveam un pic şi-mplineam o mie de ani, mi-ai zis. Te rog, ia-ţi înscrisul şi du-te să-l vinzi tu, pe bani. Mi-am luat înscrisul, aş fi vrut să te iau şi pe tine, şi mi-am deschis o prăvălie la Obor. E bine acolo, dacă asta mă-ntrebi, calc pe covor în gheretă, mai vine mama şi-mi aduce-o planetă din alea de papagali, le trage ea pe gratis, că şi-a făcut prieteni pe-acolo prin zonă, o familie de mongoli care au sarcina să mă supravegheze.

2. Ieri mi-a zis cineva că atunci cînd începi să te temi de moarte, de fapt începi să trăieşti. E prea devreme să intru în adîncul zisei, nu sînt nici 24 de ore, sau or fi, important e că azi-noapte, după asta, am visat cum cineva încerca să-mi deschidă mie o cutie de conserve, probabil că-mi era foarte foame, şi că s-a rupt cheiţa. Omul a plecat cu aparatul ăla rotitor şi cheiţa a rămas în cutia de conserve. Forever hungry, cred că ăsta era mesajul. Dar eu voiam să-i dau omului cheiţa, nu ca să-mi desfacă mie cutia de conserve, ci ca să-şi refacă aparatul. Mă simţeam prost că plecase de-acolo mutilat. Cînd îmi vin cuvintele astea, cheiţă, aparat, mutilat, cutie de conserve, ştiu exact ce spun şi mă-ngrozesc. Nu m-aşteptam să fie-atît de rău. Bine măcar că visez. Şi, evident, f*ck Freud, un mare dobitoc care trăgea cocaină sau ceva, opium, nu, era depăşit şi n-avea nici cea mai mică idee de Dumnezeu. Şi cine va desluşi visul pînă la capăt e la fel ca el.

3. Omul plecase de bună credinţă. Desfăcuse conserva cu maximă umilinţă, pentru că cuiva îi era foame de cîteva zile şi nu era nimeni să-i desfacă o conservă, nu era nimeni să-i pună roata de rezervă şi, în general, nu era nimeni.

Cînd, după cîţiva paşi şi gîndindu-se la cheiţa uitată sau ruptă în conservă, îşi dădu seama că fiinţa ailaltă o să-şi belească unghiile şi buricele degetelor să desfacă conserva, dar, mai ales, fiindcă el fără cheiţă nu mai putea fi el, trase un aer adînc în piept şi unul puternic în afară şi se-ntoarse.

Lingura de lemn

4. Fiinţa avea, într-adevăr, buricele degetelor arătător şi mijlociu de la mîna dreaptă şi mare şi mijlociu de la mîna stîngă destul de zdrelite. Oricum, fie că fusese El sau altcineva cu ea s-o sfătuiască, ce mai conta, îşi îndesase un deget în gură, lucru foarte bun, pe care l-ar fi făcut şi el dacă s-ar fi aflat în aceeaşi postură.

Cheiţa era, într-adevăr, în cutie. Se dovedi că era o cutie foarte dură, dintr-un metal nepotrivit pentru cutiile de conserve. El iertă pe loc nepriceperea, erau la început, shit happens. Degetele aveau să se repare, fiinţa va căpăta ceva mai bun decît ce era în conservă şi, în felul acesta simplu, toată lumea va merge mai departe.

Omul se simţea vinovat că nu mă avertizase de duritatea metalului, că aş fi putut, foarte bine, să-mi pierd un deget sau chiar mai multe sau să mă căptuşesc cu vreun tetanos, ceva. Aşa că se întoarse a doua oară, cînd mie chiar că nu-mi mai păsa, de vreme ce ştiam că el căpătase cheiţa înapoi.

Cînd nu mi se acordă atenţie suficientă, sufăr infinit. Cînd mi se acordă prea multă, sufăr şi mai mult.

Nu, n-aveam a mă teme, putea să fie doar o întîmplare din alea cînd te întîlneşti de două ori pe zi cu o figură necunoscută la metrou. Astea sînt chestii mişto, îţi verifici abilităţile, vrei să afli dacă şi celălalt te recunoaşte, îl/o priveşti de mai mult de două ori, te gîndeşti că poate o să vorbiţi, te gîndeşti că probabil e un bou sau o vacă şi tu eşti cineva deranjat la cap dacă te gîndeşti la toate astea, dar îţi acorzi imediat circumstanţa că ce dracu’ altceva să faci cît zaci un sfert de oră după un metrou împuţit.

Te gîndeşti, de fapt îţi provoci gîndul, şi de-abia asta e grav ca un capăt de ţară sub asediu, că eşti la mare. Îţi bagi capul sub apă ca să nu mai auzi valurile urlînd, ci trepidînd, aşa cum îţi auzi sîngele în urechi în nopţile cînd faci atacuri de panică. Moartea ca o gămălie de bold, ceva mic crescut peste ceva mic şi foarte ascuţit şi, dacă-l bagi în spirt sau îl treci prin foc, septic. Ce mişto!

5. Îi desfăcuse conserva, dar nu mai conta. După ce aştepţi cu mirosul de friptură-n nas mai mult decît poţi suporta, cînd ţi se aduce, nu mai poţi mînca. În fond, nu era decît unul dintre nenumăraţii oameni pe care-i aşteptase şi care veniseră cînd nu mai avea nimeni nevoie de ei. Decît că, de data asta, îi venea să rîdă. Înainte i-ar fi fost indiferent. (Şi era aproape imposibil să rîd în situaţia aia.)



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

M-am schimbat, ați înțeles?

25 de ani nu ne-au fost de ajuns să învățăm să fim fericiți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
662 views

Your tuppence

  1. remainick / 27 February 2014 17:15

    Intr-o zi am gasit o cheie. Nu, nu era ziua mea norocoasa. Nu exista zilele mele norocoase. Iar faptul ca am gasit ceva il interpretez ca pe un ranjet al destinului, o noua reusita de a ma deturna din drumul meu, implacabil, catre nicaieri.
    Nu era o cheie obisnuita. De fapt, nu semana cu nici o cheie pe care s-o fi vazut candva. Bine, nu pot acum sa afirm ca am detinut prea multe chei atat timp cat nimic din spatele unei usi nu mi-a apartinut vreodata. Dar, odata gasind-o, s-a creat intre noi acea apartenenta speciala – om-obiect – destinati unul altuia si cu consecinte tehnice nebanuite. Acea cheie trebuia sa deschida ceva. Iar eu, dupa mult timp, aveam o misiune. Caci gasind acel ceva care sa corespunda dimensiunilor si asteptarilor cheii mele aratam cuiva, cui oare?, ca nu sunt inutil si ca, in felul meu, continui sa exist.
    Un pas. Al doilea pas. Apoi al treilea. O succesiune intreaga de miscari coroborau pentru a-mi conferi o directie. Usa, daca despre o usa era vorba, putea fi oriunde. Nici nu conta de unde incepeam sau incotro mergeam. Nu mai eram singur. Unii oameni plimba caini, altii cresc pesti colorati. Eu aveam o cheie. Unii iubesc, altii tradeaza. Eu aveam o cheie. Si era importanta pentru ca, dupa acelasi mult timp, aveam si eu ceva. Era cheia mea.
    Am cautat in intreaga lume. Am rascolit nisipul desertului si am despicat apele, precum Moise, in incercarea mea de a pune mana pe visul meu. Am dat stelele la o parte si am chemat ploile sa spele in urma mea. Zadarnica mi-a fost incercarea. Cheia mea nu se potrivea la nimic. Nimic din aceasta lume nu se definea prin acceptarea singurului meu avut. Aveam impresia ca, de fapt, lumea respinge nu atat cheia mea, cat pe mine…Ca si cum ar fi tipat la mine, intr-un mod non-verbal, ca ceea ce am gasit nu-mi apartine. Ca sunt un impostor care-si asuma atribute care au apartinut de fiecare data altora.
    Dar nu m-am oprit din cautare. Nu am incetat sa explorez. Dincolo de cheia mea era visul meu. Iar unii oameni sacrifica totul, chiar si pe ei insisi, pentru a-si atinge visele. Am lasat deoparte natura pentru ca nu-mi oferea solutii. Doar alte intrebari. Am pierdut mii de ore in biblioteci uitate de timp si lume, rasfoind pagini si iluzii si convingandu-ma, cu fiecare minut care trecea, ca desertaciune am in ochi si in minte si ca, oriunde m-as uita, n-as putea vedea mai departe de limita perceptiilor mele. Ca simturile ma inseala intr-un mod agresiv iar instinctul tine sa le urmeze indeaproape. Asa ca am inchis ochii.
    Acum pot recunoaste ca am obosit cautand. Trupul nu mai raspundea la stimuli externi iar sinapsele refuzau sa se mai scurtcircuiteze. Si, in momentul in care am inchis ochii, am inteles ca, in prostia mea predefinita, am lasat deoparte exact lumea care nu tine seama de dimensiuni, de forme, de culori si spatii. Si nici de oboseala. Ani intregi mi-am cautat visul oriunde in alta parte decat acolo unde ar fi trebuit sa intru. In lumea viselor. Pentru ca, in mod firesc, visul meu trebuia sa fie printre visele tuturor celorlalti oameni. Si exact in momentul revelatiei mele am vazut miliarde de oportunitati, infinite solutii si cai prin care utilitatea mea isi putea dovedi existenta. Cheia mea putea deschide ORICE cat timp eu puteam accepta asta. M-am lansat printre lumini si am zburat razand in fiecare spatiu care putea adaposti o dimensiune, dandu-i orice forma si asumandu-i orice atribut care sa-l defineasca. Si am inteles ca acolo este lumea mea, ca acolo apartin si ca niciodata locul meu n-a fost in alta parte. Pana intr-o zi.
    In acea zi, fatidica zi!, ma zbenguiam printre visele celorlalti. Radeam trufas de fanteziile lor marunte, de dorintele lor cabotine si cenzurate. Ii condamnam fara sa-i judec. Ma vedeam pe mine cum eram candva, nelinistit si orb, prada simturilor si instinctelor. Si nu credeam ci stiam EXACT cum erau ei si unde vor ajunge. Iar asta era consimtamantul meu moral pentru a-i eticheta asa cum se cuvine. La un moment dat am perceput tristete. Nu am auzit pe nimeni plangand si nu am vazut pe nimeni care sa ceara ceva. Era tristete pura si o cunosteam prea bine. Tristetea, fara sa-mi apartina, a fost dintotdeauna a mea. Am fost curios si, urmandu-mi calea, am intrat in visul unei femei. O femeie careia ii era foame si, prizoniera propriului ei vis, nu gasea iesirea. Intre noi doi se afla o cutie de conserve, inchisa. Nu o cunosteam pe femeia aceea dar cumva stiam ca in interiorul cutiei se afla ceva ce poate completa femeia respectiva. Iar eu vedeam conserva ca pe ceva care trebuie sa se deschida, care sa se asimileze tuturor celor din jurul sau, oferindu-se acestora in egala masura.
    In acel moment am avut nevoie de cheia mea. Si cheia mea s-a rupt. S-a rupt iremediabil, ca o dorinta care se pierde pentru totdeauna. Si, desi femeia nu ma vedea, am plans. Caci am inteles, desi tardiv, ca cheia mea descuia numai fanteziile mele. Si ca orice interactiune intre mine, sau ea, si restul oamenilor era interzisa. Si ca, in felul meu prostesc de a intelege, am tradat-o. Ea mi-a fost destinata MIE si nimanui altcuiva. De aceea am gasit-o EU. De aceea a fost A MEA.
    Acum sunt singur. Am deschis ochii. Nu mai am nimic in mana si aud cum vantul imi suiera pe la urechi, simt cum soarele imi arde pielea si simt cum racoarea noptii imi imbratiseaza trupul. Si mai simt ca sunt singur. Ca fie in realitate, fie in vis, intotdeauna am fost singur…

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro