– 1 ian. 2013, ora 00:00: am așteptat să termine ăștia de pocnit din zdrăngănele din alea de poartă oile la gît, nu am putut să îmi imaginez cum ar fi ca toate oile să poarte pocnitori. Apoi m-am culcat.
– 6 febr, ora 23.57: am împlinit o venerabilă vîrstă. Nu mai știu dacă a venit cineva sau nu, dar știu că am primit cîteva telefoane și niște mesaje din alea cu să-ți dea Dumnezeu, să fii, să devii, un floare și un trandafir. A venit maică-mea și mi-a adus niște fasole bătută și niște castraveți murați, că știe că-mi plac. M-a pupat, cam a cincea oară în viața ei. Dar asta mai devreme. Cred că m-am uitat la South Park, am băut o sticlă de vin și m-am culcat.
– 1 martie, toată ziua: a fost ziua unor prieteni. I-am sunat pe amîndoi să le zic ce-mi uraseră și ei mie. Era pe dos, cel presupus a fi fost născut pe 1 martie era născut pe 8, și invers. Cum eram la mare distanță, n-am mai putut repera nimic. Așa că am mai făcut cîte ceva și m-am culcat.
– 2 aprilie: m-a sunat o cunoștință pe care n-o văzusem de 25 de ani. M-a poftit la o crîșmă. Am mîncat foarte bine, am băut excepțional, nu terminasem de vorbit, ne-am dus într-o casă și ne-am îndrăgostit. A fost mișto.
– prin mai: mi-a zis că sînt o cretină că nu-mi termin romanul pe care îl începusem acum patru ani. M-am apucat să-l termin. Era să iau o amendă pentru depășirea vitezei legale pe trotuar.
– 12 iunie: am aflat că nu am chiar cancer. Cred în acest verdict.
– iulie, spre mijloc. Casa mea, orientată toată spre sud, cu copacii tăiați, frige. Aer conditionat în dormitor, Iorguțu tot timpul în debara, nu mai aud puuuur, puuuuuur, decît noaptea. Mie începe să-mi curgă ceva ațos din ochi. Am presimțiri apocaliptice.
– tot augustul: scriu la roman. Doare, scriu despre boală. Nu recitesc niciodată ce scriu. În schimb, ne întîlnim să mai mîncăm un orez. Încă au rămas lucruri nespuse.
– 13 sept: încetez să scriu la roman, aflu lucruri îngrozitoare și, în general, nu mai pot să fac nimic. Mă apuc să beau bere la pet. Noroc cu domnul poet Emil Brumaru mi-a salvat viața de vreo cîteva ori. Dumnezeu să-i dea sănătate, chiar dacă facem mișto unul de altul. Dar numai în situații în care sîntem foarte triști. El mă enervează îngrozitor, postează numai țîțe și c****i. Cum ar fi, mă întreb, să m-apuc eu să postez numai p**i.
– octombrie, nu mai știu cînd. Mă sună cineva pe la 5 dimineața că e foarte nasol. Mă arunc în primul taxi și fug. Cineva se apucă să arunce cu găleți de apă rece peste mine. Eu mă șochez atît de tare că nu am reacția firească să-i sparg dinții. Şi am centură. De aia mi-e și frică cînd mă enervez, ferească sfîntul.
– 1 noiembrie, ora cam 8 dimineaţa: cineva, pe care-l credeam cel mai bun prieten al meu, omul cu care nici nu trebuie să vorbesc decît dacă avem noi chef, că altfel e în plus. Mă sună și-mi spune că nu, de fapt nu ne înțelegem deloc fiindcă am trăit în medii diferite și că și-a găsit pe cineva cu care chiar se înțelege, fiindcă au trăit într-o lume mai bună și mai frumoasă decît aia în care eu am rămîn. Îmi pregătesc funia.
– 1 decembrie: mama îmi cumpără medicamente de un milion. Tot ce-mi trebuie.
Celelalte încercări de a celebra scriitoricește această ultimă dată secvențială a secolului – 11.12.13 –, care este și singura a mileniului III cu două numere prime, le găsiți aici, aici, aici, aici, aici, aici şi aici.
Citiţi şi
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
