– continuare de aici –
La puţin peste un deceniu, mă întorc pe litoralul românesc. Luna de fiere. Aia de după divorţ. O petrec cu fiul meu. Găsim camere în Olimp. Pe vremea comunismului – o bijuterie, azi – staţiunea celor ce-au lăsat orice speranţă. Un loc cu apă şi foarte multă linişte. Acolo şi timpul stă la soare ca un bătrân. Ziua hotelieră începe la prânz. Am ajuns şi în hoteluri care te întrebau, încă de la rezervare, la ce oră ajungi, ca să găseşti camera pregătită. Dar chiar şi la unul dintre extraterestrele astea, undeva prin Oltenia, mi s-a întâmplat să ajung după ce a plătit unul fără chitanţă, era mare sărbătoare în oraş. Rezervarea mea timpurie trecuse la aproximări.
Mă simt şi plătesc pentru accelerarea îndepărtării particulelor de praf şi ni se dă cheia după jumătate de oră. Camera e decentă. În vacanţele la mare stai mai mult pe plajă, cari nisip după tine, nu mă aştept la cine ştie ce lux, nu şi-ar avea rostul. Mă aştept însă la o cameră curată. Simplă şi curată. Nu înţeleg briz-brizurile din hoteluri, alea care adună praf. Paharele mozolite din care trebuie să fii nebun să bei fără să le speli temeinic, cu apă clocotită. Mai bine ar lăsa câteva de plastic, în ţiplă. Avem aer condiţionat. Restaurantul miroase a cantină, dar terasa e cochetă şi ai loc să visezi. Cu ochii pe mare. Mâncarea simplă e delicioasă.
Fiu-meu plânge trei zile că vrea la piscină. E alergic la produsele folosite pentru curăţarea apei. Îmi calc pe inimă, într-o clipă de insolaţie, şi ajungem pe mâna doctorului. Competent şi blând cu copiii, mici plăceri apărute de nicăieri.
Ca să amuz copilul bosumflat, luăm la rând bâlciurile: trenuleţe, maşinuţe, carusel. Sper, la paritate, să mă însoţească la dans. La maşinuţele impulsive ne pierdem capul. Ajungem la hotel epuizaţi, dansul poate să mai aştepte. Mult şi bine, căci a doua zi îl doare burtica, apoi la televizor e un film pentru copii pe care vrea să-l vadă, apoi îl dor picioarele, capul, chiar şi o mână. Îl întreb pe şleau dacă i-a promis taică-său bani de jocuri dacă îmi face praf concediul. Nu se lasă intimidat. Generaţia asta de copii a văzut prea multe filme cu super-eroi.
Ascult muzică de pe balcon, în timp ce-mi batjocoresc talia cu vreo cinci feluri de prăjituri şi îngheţată. E timpul să ne întoarcem în lumea decent îmbrăcată, căutăm un coafor să ne scoată năclăiala din păr. E închis. Frizeriţa de alături acceptă să-l spele pe cap pe fiu-meu, dar nu şi pe mine. Nu mă calific ca client, de parcă băieţii nu poartă şi ei plete. Taximetristul, un bunic cald şi hâtru, recomandat de hotel, ne duce la un salon de cartier. Suntem trataţi regeşte. Serviciile destinate turiştilor – dezastru, cele de capul lor – o surpriză plăcută.
Cu o zi înainte de plecare, urcăm în lift cu o pereche de îndrăgostiţi. Fiu-meu nu se mai poate abţine şi sare în sus de bucurie:
– Mama, înţeleg ce vorbesc tipii ăştia doi!
– Şi noi înţelegem ce spui tu!
Un cuplu din Manchester, aflat în luna de miere. La preţul pe care l-au plătit, sunt mulţumiţi, au văzut şi mai rău, şi apoi sunt în luna de miere, nici nu contează. Ne strângem mâinile, ne facem urări şi de fericire, şi de drum bun şi ne despărţim invidiindu-ne reciproc, eu – pentru iubirea ce le curge din ochi, ei – pentru ţara asta cu plaje fierbinţi şi bere ieftină.
Plecăm acasă cu un tren flenduros. Am luat cu noi un pic de soare.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Marea te așteaptă și în extrasezon: cum să te relaxezi pe litoral când nu e vreme de plajă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
