Săptămânile astea de abstinenţă se numesc în România lună de miere?

Liliana Widocks

17 July 2017

lila 1Mi-am organizat propria nuntă. Viitorul meu soţ a vrut să-mi facă cadou o noapte de mireasă. O minivacanţă în Los Angeles m-ar fi atras mai mult. Mi-a promis că va fi timp şi pentru aia. N-a mai fost. Plecam din România, era în acelaşi timp o petrecere la care îi adunam pe cei dragi, să ne îmbrăţişăm înainte de despărţirile lungi care aveau să urmeze.

Aveam liste lungi, de parcă umblam cu ruloul de hârtie igienică după mine. Pe măsură ce bifam câte un obiectiv îndeplinit, o rudă bine intenţionată sugera alte tradiţii şi obiceiuri. Înainte de a cădea în ispita unei nunţi punk, am renunţat la mare parte din clişee. Eram o mireasă privită de peste umăr de vreo patruzeci de ani, până şi rochia albă se temea de mine. Cu două zile înainte de nuntă, a apărut şi mirele, cu o singură tradiţie pe listă. Înainte de nuntă, mirii dorm separat. De parcă Dumnezeu închide ochii la fel ca la postul pofticioaselor. Prilej pentru mamă să-şi trezească fiul din hipnoza hormonală.

Întotdeauna am fost o norocoasă, potenţialele soacre m-au iubit în primele 24 de ore, cele vitale.

M-am bucurat că nu trebuia să servesc cu fast cina, mai aveam de împachetat prăjiturile, separat pentru fiecare invitat, ca să nu dau satisfacţie muştelor. Mi le inginerise o doamnă specializată în evenimente cu ştaif, aşa că multe sfârşeau într-o smerită degustare. M-am trezit, pe neaşteptate, cu mama. În timp ce mă ajuta cu împachetatul, s-a apucat să filosofeze despre fericire. Eram sigură că voiam să mă mărit? Având în vedere câtă ciocolată tocmai atinsese linia de finiş pe centrii nervoşi ai fericirii, eram. Mă cam enervase mirele cu ceva mărunţişuri, dar eram de acord să-l fac să mă suporte măcar vreo 10 ani. Mama, trecută printr-un divorţ, mă studia precaută. Ca să-i abat atenţia de la propriile mele dubii, am întors discuţia spre copilărie, chestia asta funcţionează întotdeauna perfect cu mamele.

romantic beach wedding at sunset

Spre miezul nopţii, o trimit cu un taxi acasă, intenţionam să studiez, totuşi, nişte emoţii în particular. Înainte de plecarea la petrecere, regret că nu am chemat-o înapoi, rochia de mireasă se închide în corset în partea de sus şi mâinile mele nu văd la spate. Realizez că nu e ceva ce îi poţi cere taximetristului şi chem naşa în ajutor. Prăjiturile căzuseră cu tronc mijlocelului, care şi aşa n-a fost niciodată de viespe, corsetul era revoltat, a trebuit să respir toată noaptea pe nas. Mirele n-a fost prea încântat de varianta „până dimineaţa”, spera să ne fofilăm pe la miezul nopţii. I-am explicat că din poveşti reiese că mai ‘nainte vreme nunţile durau tei zile şi trei nopţi, nenegociabil. Ne-am calmat cu câte un pahar de şampanie. Mai ales că, odată cu zorii, veneau încheierile de conturi cu bucătăreasa, plata camerelor rezervate la hotel pentru împrospătare de machiaj şi algocalmine, căratul cadourilor şi livratul cu taxiul al oaspeţilor pierduţi printre sticle.

Pe când noaptea încă ţinea strâns în pumn cântatul cocoşilor, am condus nişte oaspeţi dragi, câţiva paşi, în drum spre casă. Îmi chinuiam puţin picioarele pe tocuri, nici de data asta nu se descurcaseră prea bine cu dansul. Nu se pricep deloc. Înghiţeam în sec nişte linişte când, de nicăieri, m-am auzit strigată. De după nişte tufe de iasomie apare un fost iubit, mă întreb cât timp oi fi lipsit, de se făcuse teleportarea în timp posibilă. Mă întreabă dacă sunt fericită. „Ce-aveţi, fraţilor, cu fericirea asta, de n-o lăsaţi să doarmă?”. Ce îi apucase subit pe toţi, de se preocupau acum şi nu cât le fusesem dată în grijă? Răspund afirmativ, urăsc confidenţele cu foşti. Mă îmbrăţişează, mă sărută părinteşte pe frunte şi pleacă fericit de unde a venit. Fericit că mi-a băgat în minţi puţină suspiciune.

A doua zi, când mirele îşi face curaj să respire adânc din plămâni, îi aduc aminte că pe la prânz e întorsătura. O petrecere în familie, tratamentul mahmurelii de după nuntă. A treia zi o împachetăm pe soacră-mea, îi aranjăm zborul cu însoţitor, cu însoţitor oferit de liniile aeriene, de frică să nu deturneze avionul spre New York. Când îşi punea ceva în cap, era foarte persuasivă. Între timp, ne sună soră-mea de la Mamaia. E superb, de ce nu venim pentru câteva zile? Încercăm să ne facem o rezervare. Nu găsim nimic. Litoralul românesc era plin ochi. Soră-mea, care stătea la o gazdă, ne găseşte nişte vecini doritori să încerce şi ei să intre pe piaţa închirierilor şi cum mai bine dacă nu cu un domn englez?

Pentru minunatul moment din viaţa noastră, soţul meu închiriase un Alfa Romeo din Bucureşti, maşină frumoasă şi mofturoasă. Ne scoate din minţi până ajungem la Marea Neagră, mai ales pe Autostrada Soarelui, atunci neterminată. Familia care ne găzduieşte ne primeşte cu circumspecţie, fără mese incluse. Fugim pe plajă. Marea surpriză ne aştepta la întoarcere. Când ne aşezăm în pat, Bruce Willis, eşuat în spaţiu, dă tonul la apocalipsă. Scârţâială, muget, trepidaţii sonore, vuiet, mârâială de arcuri, vacarm total. Prindem marginile în braţe şi respirăm cu zgârcenie. Ăsta era pat de monitorizat febra adolescentină. A doua zi gazdele, mulţumite de o captură de peşte, ne invită la masă. Declinăm cu regret, o sărbătoream pe sora mea. După trei zile ne dispar cearcănele de sub ochi de atîta odihnă, dar ni se îmbăţoşează mersul. Promitem să revenim. După fizio la coloană şi dacă nu facem spondiloză. Luăm drumul Bucureştiului, având ca obiectiv retragerea dosarului cu acte de la Politehnică. Încercam deja de vreo 10 ani. Pentru rezolvare, ţi se înmâna un formular pe care trebuiau colectate ştampilele tututor bibliotecilor tehnice din institut. Pierdusem două de-a lungul anilor, fără să reuşesc să finalizez, mereu era câte una în concediu şi oportunităţi să opresc prin Bucureşti din ce în ce mai puţine.

Închiriasem un apartament, pe undeva prin spatele Pieţii Unirii. Modern, dotat cu aer condiţionat. Lângă bloc, un restaurant italian elegant. Încă din prima seară facem un efort cu îmbrăcămintea, chelnerii ne ocolesc timp de o oră. Resemnaţi, facem cumpărături la un magazin de cartier şi mi se iveşte ocazia de a dovedi ceva calităţi de nevastă. Mă salvează nişte prieteni, care vin cu braţele încărcate de la KFC. În timp ce strângeam masa, văd primul gândac. Nu dorm toată noaptea, noroc că am cumpărat nişte găleţi cu îngheţată.

De dimineaţă, sunt prima la ghişeul Facultăţii de Mecanică. În schimbul unei taxe, aş putea chiar să-mi continui studiile. Când vede lista, proaspătul meu soţ îşi dă cu groaza pe faţă, după părerea lui îmi trebuie câteva luni ca să o completez. Reuşesc imposibilul în două zile. Am şi noroc. Nimeni nu e în concediu. Cu jumătate de gură, mă întreabă dacă nu vreau să mai rămân o vreme pentru studii. Râd până îmi crapă buzele. Nimeni nu mi-a cerut niciodată diploma şi în Regat oricum nu era recunoscută.

Mirele rămâne cu o singură nelămurire: săptămânile astea de abstinenţă se numesc în România lună de miere?

Eu zic că da, că mierea e de post.

Continuarea, peste 11 ani, aici

Pe Liliana o găsiţi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

„Chiar ṣi aici trăiesc oameni?”

Ah, dacă am putea…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
10,868 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro