Povestea de iubire dintre poetul Mihai Eminescu și Veronica Micle (n. 22 aprilie 1850 – d. 3 august 1889) a fost plină de pasiune și durere, de reguli sociale și morale încălcate, de despărțiri furtunoase urmate de împăcări duioase. Iar finalul a fost, la fel ca în romanele celebre de dragoste, unul tragic.
El – tânăr, talentat, chipeș. Ea, la fel de tânără, avea condei și era considerată una dintre frumusețile vremii, blondă cu ochi albaștri. Aveau 22 de ani și vieți complet diferite.
Eminescu era student la Viena, unde Veronica venise pentru un tratament medical. Era căsătorită de 8 ani cu profesorul universitar Ștefan Micle, cu 29 de ani mai în vârstă, cu care avea doi copii. S-au cunoscut prin intermediul unor prieteni comuni, iar după întoarcerea lui Ștefan Micle în țară cei doi s-au văzut foarte des în lunile petrecute de Veronica la Viena.
Veronica se întoarce la Iași, Eminescu pleacă la Berlin să-și continue studiile. Timp de doi ani îi va scrie Veronicăi scrisori peste scrisori și pentru ea va renunța să-și încheie studiile de doctorat și se va întoarce în țară, să-i fie mai aproape. A acceptat să lucreze la Banca Centrală din Iași și a început să frecventeze seratele literare din casa Veronicăi, scriindu-i din ce în ce mai pătimaș.
Până la urmă scrisorile au dat roade și Eminescu și-a putut strânge muza în brațe.
“A fost cea mai fericită zi a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”
Au urmat însă luni de suferinţă pentru tânărul poet, timp în care şi-a pus toate sentimentele în versurile unor poezii precum Iubind în taină, Ce şopteşti atât de tainic, Venin şi farmec sau Gelozie. Când, sătul să trăiască o iubire neîmpărtăşită, Eminescu începe să dea înapoi, Veronica preia iniţiativa şi reaprinde flacăra dragostei. Iar asta se simte în toate poeziile scrise imediat după vara lui 1876, când fericirea este o stare generală de spirit.
După un an şi mai bine de iubire ascunsă, rămas şi fără loc de muncă, poetul decide să se îndepărteze şi se mută la Bucureşti. Veronica nu poate accepta plecarea lui, aşa că îi trimite o scrisoare menită să o readucă în graţiile acestuia.
Îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare: privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unei iubiri atât de mari?
Veronica Micle a refuzat constant să ia în calcul divorţul, iar motivul era legat de pensia pe care o aştepta după moartea soțului. Considera că aceasta ar fi compensaţia pentru anii tinereţii pierduţi în căsnicia cu el, dar şi o metodă de a nu împovăra iubirea cu Eminescu cu grijile materiale. În acelaşi timp, Eminescu este avertizat că femeia la care râvneşte cu atâta disperare nu se dă în lături din a flirta şi cu alţii.
În vara lui 1879 Ştefan Micle se stinge din viaţă, iar cei doi încep să-şi trăiască viaţa fără grija ochilor străini. Eminescu o prezintă chiar pe Veronica drept logodnica sa. Problemele materiale încep însă să-şi spună cuvântul. Muza lui Eminescu nu primeşte pensia visată, iar câştigurile lui sunt insuficiente ca să le asigure un trai decent amândurora şi fiicelor Veronicăi.
Drumurile între Iaşi şi Bucureşti devin tot mai rare, în schimb cresc reproşurile şi şantajul. Veronica Micle ştia cât de gelos poate fi poetul, aşa că îi povesteşte fără menajamente despre curtezanii săi şi îl ameninţă în repetate rânduri cu ruperea legăturii dintre ei. El încearcă de mai multe ori să îi explice că se simte rău şi foarte obosit, ea revarsă asupra lui un potop de acuzaţii. Îi dă un ultimatum în care îi cere să o ia de nevastă, iar după ce Eminescu îi răspunde că asta se va întâmpla atunci când vor fi suficienţi bani, Veronica Micle rupe relaţia. Tot ea este însă cea care continuă să îi scrie des, alternând epistolele pline de reproş cu cele pline de cuvinte de dragoste.
La sfârşitul anului 1881 muza revine la Bucureşti şi reuşeşte să-l convingă pe Eminescu să reia relaţia. Îi alimentează în acelaşi timp gelozia furibundă povestindu-i de relaţia amoroasă pe care a avut-o între timp cu Ion Luca Caragiale, iar vreme de mai bine de o jumătate de an relaţia lor continuă aproape după acelaşi scenariu: iubire pasională, reproşuri şi ameninţări repetate cu despărţirea, care vine din nou la finalul verii lui 1882, dar şi după o încercare eşuată a lui Eminescu de a o lua de nevastă. Junimiştii au fost cei care s-au opus, prezentându-i în mod constant poetului deschiderea Veronicăi către relaţiile amoroase cu cei din cercurile literare, în mod deosebit.
Boala lui Eminescu a început să se agraveze, iar episoadele maniacal-depresive s-au înteţit. A fost dus la Viena, apoi la Botoşani, unde s-a retras din 1887, în grija surorii sale. Aici a început şi ultimul episod al relaţiei dintre cei 2, iar în 1888 Veronica îl convinge pe poet să meargă la Bucureşti, pentru a fi îngrijit mai bine. Pe 15 iunie, în următorul an, Mihai Eminescu moare în clinica doctorului Şuţu, iar Veronica intră într-o depresie accentuată. S-a retras la mănăstirea Văratec, acolo unde la 50 de zile de la moartea poetului a fost găsită şi ea fără suflare, otrăvită cu arsenic.
Sursa: Bianca Moruș, Life.ro
Citiţi şi
