Nu este o scrisoare de dragoste, nu este nici o scrisoare de adio. Este ceea ce nu ai auzit de-a lungul ultimilor ani atunci când îţi vorbeam. Arunci când îţi spuneam că mi-e dor sau că mă doare, că îţi sunt sau că n-o să-ţi mai pot fi, că te iubesc sau că te urăsc. Atunci când vorbele alunecau inerte pe lângă tine şi, în căderea lor în gol, se întorceau împotriva mea precum un bumerang. Ca-n orice relaţie banală, mai obişnuită decât un detergent obişnuit din reclamele din pauzele tuturor meciurilor pe care nu le-ai ratat niciodată, curând după ce m-ai văzut lângă tine, doar pentru tine, ţi-ai îndreptat atenţia şi preocuparea dincolo de mine, undeva, departe, unde numai preaplinul sineului tău poate ajunge, deseori însoţit de… necunoscute.
Soţul meu, dragul meu – nu ştiu cât timp o să mai pot să-ţi spun aşa, de aceea o fac acum cu inima totuşi plină de povestea noastră, deşi muribundă – să ştii că încă te privesc cu ochii fetişcanei care s-a îndrăgostit de tine într-o zi fără nume, găsindu-te fără să vrea în mulţime, admirându-te încântată, sorbind din privire fiecare detaliu bine pus la punct al înfăţişării tale, al expresivităţii zâmbetului tău reţinut şi al tunsorii elegante, mult prea elegante pentru vârsta ta, pe atunci necoaptă. Mai apoi, cu mândrie, mi-ai dezvăluit din secrete – uite de unde am învăţat să mă îmbrac şi să păşesc, să privesc şi să-mi dozez cuvintele și zâmbetul, ba chiar și stilul, căci mă tund singur – am tot ce-mi trebuie de aici – şi multe alte mărunte detalii care pentru mine completau imaginea bărbatului visat prin faptul că mă alese pe mine să mi le-mpărtăşească. Eram naivă, aşa-i? Poate, dar dincolo de aparenţele acestea studiate eu ţi-am ghicit sufletul inocent – chiar era! – şi dincolo de stăpânirea de sine, ţi-am simţit inima bătând aritmic în preajma mea. Şi am fost fericită.
Dar toate astea s-au curăţat repede, o furtună invizibilă le-a spălat la puţin timp după ce-am semnat, iar între noi a început să ningă tăcerea întreţinută de zidul de care nu ştiu când ai apucat să te înconjori, ca şi când eu aş fi devenit, peste noapte, inamicul tău cel mai periculos.
Iar acum încerc, cu ultimele puteri, să trimit această misivă dincolo de acest zid care, în timp, a crescut tot mai mare şi mai viguros, deşi eu am săpat şanţuri adânci în jurul său de câte ori i-am dat târcoale tot mai îndurerată, tot mai disperată, încercând să-i găsesc poarta şi să ajung, în sfârşit, la tine. Dar tu nu i-ai făcut poartă, iubitul meu…
Mă întreb, desigur, retoric – căci numai ecoul îmi răspunde şi doar cu aceeaşi întrebare – de ce m-ai ales atunci, de ce nu pleci acum, dar, mai ales, de ce mai duc eu această luptă inegală, de una singură… mă întreb dacă mă mai vezi uneori, dacă mă recunoşti măcar atunci când lacrimile nu se mai sfiesc să-mi izvorască sau măcar atunci când te strig din adâncurile suferinţei mele, eu – încă soţia ta, tu – niciodată cu adevărat soţul meu…
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Fiu, soț sau prizonier? Despre bărbatul adult captiv în simbioza maternă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
