Mă uit în jurul meu şi nu găsesc multe motive pentru care cei 40 de ani pe care i-am trăit să pară că au trecut cu folos. Nu e vorba numai de realizările materiale pe care, dacă le-aş înşira, aş termina cât ai zice peşte, ci şi (sau „mai ales”) de celelalte. Nu am familie, nu am copii. Nici măcar iubit nu am. În viaţa mea, bărbaţii s-au perindat ca o coadă la supermarket la casa rapidă. În general, i-am acceptat din motive greşite, iar puţinii care au însemnat ceva au plecat din motive la fel de greşite. De fapt, niciunul nu avea ce căutam – şi încă mai caut.
Am păşit cu dreptul în viaţă. O facultate bună, rezultate şi mai bune, şanse de continuarea studiilor în străinătate sau, de ce nu?, o carieră strălucită în ţară, la cel mai mare spital.
Însă toate acestea s-au topit într-o clipită. Atunci când am făcut primul compromis. Atunci când am cedat unuia dintre profesorii mei, un bărbat şarmant, un cuceritor prin definiţie, prin al cărui pat trecuseră multe dintre colegele şi profesoarele mele.
Nu am reuşit s-o iau ca pe o aventură şi să trec mai departe. Nu, eu a trebuit să fac crize de nebunie, să stau internată, să merg la psihiatru şi să am nevoie de tratament medicamentos. Am îngheţat anul la facultate şi aşa a rămas până în ziua de azi. Pe el nu l-am uitat. De fapt, pe el îl caut în fiecare bărbat care îmi iese în cale. Cu atât mai mult dacă este medic, aşa cum era el.
Nu sunt o gâsculiţă, să ne înţelegem. Sunt, ce-i drept, atrasă de costumele medicale, pentru că dincolo de ele văd talent, muncă, tenacitate şi poate chiar un strop de genialitate, însă ştiu să fac diferenţa dintre medicul bun – aşa cum era el – şi bărbatul cu caracter infect – cum era… tot el. Nu haina îl face pe om, ştiu asta, şi nici nu-i judec pe bărbaţi după meseria aleasă. Ştiu că şi cei în salopete de lucru pot fi la fel de buni bărbaţi – sau nu -, precum cei în halat medical. Însă nu reuşesc să nu tresar în faţa unui doctor nou….
Azi, sunt numai infirmieră şi lucrez pe secţia unei foste colege de facultate. Nu mai ştiu dacă ea a fost înainte, sau după mine, iubita lui. Ştiu că acum nu mai contează, însă de fiecare dată când o văd mă întreb, inevitabil, „de ce?”. De ce nu am avut puterea, ca toate celelalte, să trec peste tot ce a fost, ca şi când ar fi fost vorba de o noapte de beţie după care te simţi puţin rău, puţin prost, dar în două zile este deja istorie?
Mă uit în urmă şi nu ştiu ce am făcut cu anii care au trecut. Am lăsat o poveste nereuşită de dragoste să-mi scrie destinul fără să-mi ofere ceva în schimb. Am plătit prea scump o greşeală din tinereţe şi asta pentru că am luat în serios joaca unui bărbat, ce-i drept, fascinant. Eu nu mă joc cu iubirea, iar asta mi-a ruinat viaţa, aşa de mult încât nu am cum să nu constat că… am făcut degeaba 40 de ani.
Crăciun… fericit?
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
Ce a ajuns să mai însemne iubirea?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
