Îţi priveşti fericită iubitul în ochi şi-ţi spui: ce poate merge rău? Pe lumea asta nu depinde decât de noi doi să fim fericiţi mereu. Trăim pasiunea, ne curge alert prin vene, prin capilarele ce hrănesc până și ultima fibră a fiinţei noastre. Nimeni şi nimic nu ne poate sta în cale. Ne iubim. Iubirea noastră e o axiomă.
Ai gândit şi tu aşa odată, nu? Şi? Ce s-a întâmplat de atunci? Axioma s-a dovedit o banală teoremă, din care au tot început să curgă corolarele?
Unde e iubirea voastră mai orbitoare ca soarele amiezii în deșert? Unde sunt privirile lui care te sorbeau lacome şi treceau ca laserele prin rochia ta nouă de catifea, căutând cu nesaţ să redescopere ce este dincolo de ea? Unde e bărbatul care nu se sătura să te admire, pe tine, fluture uriaş? Ce s-a întâmplat cu mângâierile și șoaptele tremurate, cu emoţia violentă agăţată temeinic de coastele şi stomacul lui? Când s-au terminat toate acestea?
Azi, când fericirea a devenit o mare necunoscută, iar iubirea aceea infinită, una strâmtă şi incomodă ca o pereche de chiloţi cu două numere mai mici, stai în mijlocul dezastrului, ca într-un mișcător ochi de furtună, și încerci să găsești răspuns la toate aceste întrebări. Și răspunsul vine încet, dar sigur. Știi ce ai de făcut.
Poate nu e totul pierdut, deși praful a ceea ce a fost marea dragoste te înconjoară ridicat în aer de disperarea ta.
Poate nu e doar disperarea ta.
Poate un pas mai la stânga sau mai la dreapta, e el. La fel de nefericit și stingher în ochiul lui de uragan, în mijlocul aceluiași vârtej de praf și cioburi.
Poate, dacă ai face pasul ăla mic, dacă ai întinde mâinile și l-ai striga, te-ar auzi.
Asta îți vine în minte ca o revelație și te liniștești, te aduni.
Azi, chiar azi, îmi voi zgâlțâi dragostea și-i voi da curajul să vorbească iar. Azi, chiar azi, mă voi îmbrăca în rochia abia cumpărată și-l voi aștepta ca altădată. Da, voi face pasul acela, și voi întinde mâinile, și-l voi striga, și-l voi căuta. N-am să las ca opt ani din cei zece ai vieții noastre să fie luați pe sus de tot ce s-a întâmplat în ultimii doi.
Seara, femeie din nou, ai pășit în vârtej cu brațele întinse. Și înainte de a deschide gura să-l strigi, ți-ai auzit numele șoptit. Pasul lui de bărbat fusese mai mare… Și ai simțit din nou că atingerea e primul și ultimul limbaj în care îți spui dragostea și singurul care nu minte vreodată.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
