Și când te-ai apropiat de mine, neașteptat și totuși atât de dorit, mi-am pierdut glasul. Nu ne-am mai privit în ochi de o viață și acea privire a fost identică cu prima întâlnire a ochilor noştri de acum mulți ani – o viață de om… M-am topit într-o mare verde, trasă de un vârtej căruia nu voiam să mă opun. Răsuflarea ta fina mi-a zburlit firele de păr de pe frunte și mi-a ridicat părul pe ceafă. Am închis ochii și am tras în piept singura respirație din lume compatibilă cu a mea (doar 5%, spuneai, doar 5%…). Pe măsură ce plămânii mei se umpleau cu aerul expirat de tine, genunchii mei păreau că se apropie de pământ. Un foc mistuitor prindea curaj în vintre și nu știam dacă îmi place sau mă doare. Am deschis ochii cu teamă, încet, ca într-un film la ralanti, timp în care mi s-au perindat în fața ochilor toți anii petrecuți cu tine și toate sentimentele au năvălit pe rând în sufletul meu, lăsându-mă aproape fără suflare.
Nu îndrăznesc să te privesc de teama unui verdict nefavorabil mie – ce-o mai fi însemnând și asta? Călătoria în timp există! Eram ca acum mulți ani – o viață de om – pierduți unul în privirile celuilalt, unul în respirația celuilalt. Dacă mă atingi, sigur mă transform în praf! Nu mă atinge! Nu mă atinge! Mă chircesc de durere – Doamne, ce bine își amintește mâna ta forma obrazului meu! Focul din mine devine insuportabil și singurul lucru care îmi vine în minte este DE CE?!?! Pântecul meu urlă după copiii tăi – DE CE? DE CE ?!?! Dar durerea din ochii tăi mă oprește și mă doare și e limpede că nu mai are sens această întrebare.
Nu mai contează – ești aici cu mine și 15 ani nu au trecut încă. Ne vedem cu vârfurile degetelor și ne recunoaștem după ritmul inimii. Mă simt completă, cum nu m-am mai simțit din secunda în care te-am aruncat în hăul uitării și am instituit legea nerostirii numelui tău. Am șters trecutul și am blocat viitorul. SUNTEM. Mă uit în tine și regăsesc toate trăirile mele și asta mă sperie. Mi-ar fi fost mai ușor să te revăd indiferent, străin, dar știu că nu se poate, am știut toți acești ani că nu se poate. Știi că nu se poate. Știi că așa era să fie ca, indiferent după câte încercări, să ne regăsim, două jumătăți ale aceluiași magnet. Nu mai există timp, nu mai există spațiu, nu mai există tu și eu, nu mai există alt fel de comunicare decât cea directă, fără cuvinte, între sufletele noastre îngemănate din nou, după atâția ani – o viață de om.
Guest post by Alexis
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Fericirea poate începe la o clinică dentară din București
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
