De când te-am cunoscut am fost bântuită de un gând. Fără a fi o persoană religioasă, m-am rugat constant la Dumnezeu să îmi dea o viață lungă, pentru că aveam impresia că te-am întâlnit mult prea târziu și că timpul cu tine va fi prea scurt, că nu voi avea zile suficiente pentru a mă bucura și pentru a-ți arăta cât de mult te iubesc.
Nu am știut mereu să fac lucrurile corect, nu am știut să gestionez ceea ce simt, am greșit, am fost furioasă, am avut defulări, însă un lucru l-am știut cu certitudine… la final te iubeam cu tot sufletul meu.
Nu a ținut, nu am știut, ne-am pierdut, a trecut mai repede decât am crezut vreodată….
Acum, la timp trecut, după multă vreme în care nu mai știu nimic de sufletul tău, vin și te întreb dacă ești bine, dacă ți-ai găsit liniștea, dacă te-ai maturizat, dacă ai înțeles iubirea, dacă te-a măcinat dorul, dacă te-a răscolit furia sau durerea, dacă ai mai putut să fii.
Eu n-am depășit acea iubire și n-o s-o pot face niciodată. În continuare te iubesc, în continuare respir cu gândul la tine, mă pierd cum se pierde nisipiul spălat de valuri atunci când mă gândesc la noi, îmi tremură genunchii când trec prin locurile pe unde treceam împreună, îmbrățișez adierea caldă a primăverii cu sentimentul că vântul meu va ajunge și la tine și îți va oferi o îmbrățișare parfumată.
Ne-am rănit mult și nemeritat, ne-am distrus sufletele care ar fi trebuit să rămână legate în acea iubire care nu a mai existat pe pământ. Împreună aveam cel mai colorat râs. Și am râs atât de mult, și am fost atât de fericiți încât nu am știut ce să facem cu atât de multă fericire. Două suflete gemene care s-au cătat o viața și care, atunci când s-au întâlnit nu au știut ce să facă cu fericirea, așa că s-au pierdut rapid.
Nu îți mai sunt și nu îți voi mai fi niciodată decât în suflet. Te voi căuta în locuri, în oameni, în nori, în stele căzătoare.
Aș fi vrut să reapari. Aș fi vrut să te găsesc zâmbind, cu o cafea în mână, acolo unde mă așteptai de fiecare dată când mă supăram, să vii pentru totdeauna și să nu îți mai dorești să îmi dai drumul din brațele tale. Îți mai privesc uneori zâmbetul în poze vechi din arhiva telefonului, le ating și le sărut, îți mai simt palma cum o strânge pe a mea în timp ce merg pe stradă și știu că îmi oferi siguranță. M-am simțit protejată. M-am simțit fericită.
Azi zâmbesc. Pentru că știu că am greșit, dar știu că în greșeala mea am iubit profund, sincer și curat. Îmi pare rău că nu am avut mai mult timp. Regret că nu am mai avut putere să lupt.
Pentru toți cei care citesc textul meu, am o singură precizare: iubirea se arată, indiferent de stările pe care le avem, de durerile pe care le simțim, de frustrările pe care le trăim. Nu vă închideți, nu căutați alinare în alte lucruri sau alte persoane, nu ignorați, nu vă izolați, nu răniți. Pentru că rana pe care o veți provoca nu se va închide niciodată și veți ajunge în final să urlați de o durere atât de profundă încât nici măcar nu veți mai ști cu adevărat care este sensul vieții voastre pe pământ.
Mulțumesc Divinității pentru că mi-a permis să cunosc sentimentul acesta minunat și să îl trăiesc cu toată inima. Mă rog în continuare pentru zile multe, dar nu pentru a-ți arăta cât de mult te iubesc, ci pentru a-mi aminti cât de mult te-am iubit.
Guest post by Ioana Milea
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
