Jarul jeleşte în sobă. Străluceşte ca nişte ochi de balaur ieşiţi din orbite, răspândind în odaia cufundată-n întuneric o culoare roşiatică. Lumina gălbejită a lunii abia ce se strecoară firavă şi timidă prin ferestrele mici şi soioase.
Veioza din biroul cu bibliotecă de culoarea coniacului îşi zvârle fâşiile luminoase pe cotoarele colorate ale cărţilor de pe rafturile lucioase. Parcă ar fi fasciculele din discoteca de la barul lu’ Grigore a lu’ Cimpău. Jarul îşi trimite lumina pe luciul bibliotecii, prefăcând-o într-o dâră purpurie de sânge care-a luat foc. Ustură arsura. Şi gemete însoţesc durerea aţâţată. Mâna lui îşi face loc între pulpele ei firave. Geme soba şi aşternuturile miros a sudoare şi a păcură arsă.
De pe fotoliul din spatele biroului, umbra unui bărbat e proiectată pe perete. Are trăsături dure şi ochi de jăratec. De sub gulerul cămăşii, se iveşte, ca o limbă atârnândă, o cravată de mătase bordo cu triunghiuri, din care ochiul lui Dumnezeu supraveghează întreaga încăpere. Ea simte fragilitatea dureroasă a sânilor sub mângâierile mâinilor lui. Ca nişte liane vânjoase, braţele lui îi încolăcesc trupul fraged. Furnicături în pântece, pe şira spinării, în toată fiinţa, ca nişte purici ce dansează sarabanda, o fac să-i şoptească încet, aproape imperceptibil numele.
Cine e? Nu-i vede faţa. Dar simte o plăcere nețărmurită când o pătrunde ritmic şi viguros. O arde cu sărutările lui. O striveşte până la pierdere în îmbrățișări pătimaşe.
Cine eşti? ar vrea ea să-şi ţipe întrebarea. Dar strigătul îi rămâne mut şi neputincios în beregată.
Un balon imens ocupă spaţiul odăii cu sobă şi bibliotecă de nuc, din care, ca nişte petale mărunte şi galbene de trandafir, viespi zumzăinde se răspândesc. Viespile îi produc furnicături în tot trupul. Geme de plăcere şi rosteşte neîntrerupt, foarte încet numele lui. Trupul lui e imaterial. E o greutate. Un miros. Şi multă plăcere. Odorul de păcură se întrepătrunde cu odorul împreunării. Pofta aceea nemăsurată o străbate din creştet până-n tălpi. O simte în pântece, în sâni, în buze, în ţeasta capului, în mâinile care-l caută peste tot, în coapse, în păr, în coşul pieptului, în coaste, în pulpe, în unghii, în nările care-i freamătă asemenea nărilor unei căprioare tinere hăituite… Îi pipăie faţa fără ochi, fără nas, fără buzele care o sorb peste tot şi pe care le soarbe cu nesaţ ca pe un izvor limpede din matca lui. Se preschimbă în vas de porţelan pentru el. Trupul lui e lutos, greu. Şi o frige. E bucurie, e extaz, se pierde, dispare, apare, se răspândeşte peste tot, se adună, se strigă, se mângâie, se plânge, geme, se încolăceşte, se regăseşte şi se pierde din nou toată sub el. Îi simte cravata între sâni, iar ochii lui Dumnezeu îi joacă pe pântece, într-o îmbrăţişare care-o lasă fără suflare. Vrea să strige de plăcere, vrea să-i urle numele. Sunetele i se opresc din nou neputincioase pe buzele arse de sărutările lui.
Cine eşti? strigă în gând obsedant. Ochii lui Dumnezeu o pândesc de peste tot. I se face milă de ea însăşi şi scârbă de satisfacţia fără margini pe care-o resimte, de extazul pe care-l trăieşte sub greutatea care… nu mai ştie bine… e a lui?…
Cine eşti? ţipă Luluţa şi se trezeşte dintr-un vis lutos ca trupul pe care-l simţise în vis frământând-o. Îşi şterge câteva broboane de sudoare de pe frunte. Pofta din vis nu o părăseşte. Preţ de un minut îşi munceşte mintea: cine era? Revede bărbatul fără chip, îi simte trupul greu apăsând-o şi mâinile-i căutând-o peste tot. Se lasă mângâiată. Incubus, gândeşte şi i se face ruşine de ceea ce simte. L-am înşelat pe Ştefan în vis.
Rămâne aşezată pe marginea patului, cu părul răvăşit şi ochii roşii, privind în gol. Pereţii albi ai camerei capătă o tentă roşiatică.
Deodată, imaginea amorfă a unui bărbat între două vârste îi joacă vag în faţa ochilor. Îi zâmbeşte ademenitor. Ochii îi lucesc de poftă, ca două safire albastre. Poartă un costum demodat şi ponosit. De pe cravată, în triunghiuri mici, o privesc zeci de ochi ai lui Dumnezeu. Luluţa se scutură, cuprinsă de frisoane. Frici mărunte şi reci o furnică pe şira spinării. Ochii i se adumbresc. Ducă-se pe pustiu!, rosteşte tare şi-şi face cruce cu limba de trei ori.
Priveşte ceasornicul de pe noptieră. E opt jumate dimineaţa. Îşi aduce aminte că la unsprezece jumătate are întâlnire cu Ştefan. Se ridică greoi de pe pat şi deschide şifonierul. Îi e greu să se decidă între cele patru – cinci rochiţe. Ce-o să port? Azi mă fac frumoasă. Pentru Ştefan.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sexul de împăcare e mai bun.” Cât e de adevărat?
Bryan Johnson, capitolul doi: când sănătatea devine algoritm
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
