Știi ziua aceea când îți dai seama că poți respira? Nu. Nu știi. Pentru că toată viața ai respirat și nu te-ai gândit că e nevoie de voință ca să faci asta.
Așa eram eu, Elena, într-o după amiază de iarnă caldă. Erau afară 15 grade, deși era noiembrie. Așteptăm cu nerăbdare ziua mea, ziua lui Andrei, băiețelul meu minunat. Mă gândeam la moș Nicolae, la Crăciun… Eram fericiți. O familie de patru. Două fete și doi băieți plus două pisici asortate nouă.
Toată viață mi-am dorit exact ceea ce aveam; o familie, un cămin, un soț minunat și doi copii nădrăvani. Aveam și neajunsuri. Câteva rate, ceva datorii, două joburi solicitante, dar toate păreau ușoare când eram toți, împreună.
El, soțul meu, lucra toată ziua, dar mereu își făcea timp să se joace cu copiii, să-i mângâie seara înainte de culcare.
Niciodată nu l-am întrebat cum își petrece ziua. Știam că aleargă de colo colo, mai ales că eu îmi luasem un an sabatic pentru a-mi ajuta fetița la școală. Dar ne descurcam. Copiii erau fericiți, fetița mea făcea progrese la școală, totul era bine. Trecusem prin multe împreună. Dar ce fusese mai greu aproape se terminase. Vremea chiriilor se dusese, ne făceam planuri să ne deschidem o afacere, să călătorim, să ne cumpărăm o căsuță în Deltă. El își dorea o rulotă.
Apoi a venit ziua de vineri. Era seară. Era târziu. Începusem să-mi fac griji. Era unsprezece noaptea. Am sunat. Eram plină de griji. Mi-a răspuns și mi-a spus că e la un pahar cu “cineva”. Cu “cineva”? În momentul acela mintea mea s-a blocat. N-am mai întrebat nimic altceva decât dacă ajunge acasă. Mi-a zis că da. S-a întors la ora două noaptea. Mintea mea era încă blocată. Nu știam cum să reacționez, ce să spun, ce să întreb. Să fiu furioasă? Să plâng? Să-l iau în brațe?
El n-a zis nimic. A plecat de dimineață la job ca și când nimic nu se întâmplase. Seara a sunat și a spus că nu mai vine acasă. Definitiv.
Mintea mea era ca în desene animate – blocată. Oprită în timp. Încercăm să reacționez și nu reușeam. Tot ce citisem până atunci pe net se derula în mintea mea ca un film urat.
Îmi plăcea să citesc articole despre femei și bărbați. Despre despărțiri. Cum își revin femeile după divorț. Cum trebuie să te porți într-o relație. Citeam câte două – trei articole pe zi. Eram fan Facebook. Dar de fiecare dată când citeam astfel de articole niciodată nu mă puneam în pielea personajului. Oricum toate personajele erau puternice și își reveneau miraculos după trauma. Toate femeile deveneau mai puternice, independente, stăpâne pe viața lor și într-un final sfârșeau mai fericite decât atunci când erau într-o relație.
Mi-am zis că se poate, că voi reuși. Dar a venit seara și lacrimile mi se rostogoleau pe obraji fără vreun scenariu anume. O gheară fierbinte îmi strângea creierul și nu-l lasă să gândească. Apoi a fost patul, gol, cu urma lui pe pernă, cu mirosul lui. Am amorțit. Am dormit două ore și m-am trezit. Trebuia să duc copiii la școală. În mașină au venit întrebările: mami, tati mai vine acasă? Vacanțele le vom mai face împreună? Mai suntem o familie? Mai sunt și alți oameni ca noi?
Am încercat să gândesc, dar tot blocată eram. Le-am luat pe rând și am încercat să le explic, dar cuvintele curgeau greu și împiedicat, totul era în slow motion. Următoarele zile au trecut greu, plângeam prin baie să nu mă audă copiii, uneori eram furioasă și trânteam lucruri. Erau zile când îl blestemam și zile în care îl imploram să se întoarcă. Zile în care eram ferm convinsă că e doar vina mea și zile în care eram sută la sută sigură că este doar vina lui.
La început, am fost puternică. I-am scris să se gândească, să ia în calcul cei 12 ani de căsnicie, să se gândească la copii, la mine. Răspunsul a venit sec: hotărârea e luată, nu mă întorc!
Apoi am fost slabă. L-am implorat să se întoarcă. I-am spus că-l iubesc, că e viața mea, că nu pot trăi fără el, că nu pot dormi, nu pot mânca și nu mai am lacrimi. Răspunsul a venit sec: revino-ți, fă ceva, eu nu mă întorc! Am o relație stabilă și vreau s-o continui!
Deci “cineva” era o ea.
Am început să citesc iar articole de pe net. Nimic nu era adevărat. Nimic nu se petrecea ca în realitate. Totul era o poveste frumoasă cu happy end. Ea câștiga mereu. Era liberă și fericită, prosperă și împlinită. Eu? Eram în întuneric total. Toată lumea mea se prăbușise, se ruinase. Toate visurile erau spulberate. Nu mai exista nimic decât durere și lacrimi. Nimeni nu-mi povestise despre asta, nimeni nu scrisese despre asta, nimeni nu mă pregătise pentru asta. Toți porniseră povestea de la jumătate. Jumătatea în care ea se ridicase din durere și cucerea lumea. Poate durerea dăduse cumva shut down primei părți. Aceea în care ecranul e negru.
Eu eram acolo, la partea cu ecranul negru. Așa că pentru cei ce sunteți acolo, începeți așa :
Day 1 – respiră, respiră mult!
Day 2 – mănâncă, măcar puțin!
Day 3 – dormi, măcar trei – patru ore, chiar dacă nu o faci noaptea!
Apoi, dă restart și vezi ce poți face. Iar dacă nu poți face prea mult, nu e obligatoriu. Viața ta nu e un articol de pe net și nici o cursă. Important e să ajungi la final, dacă vrei, dacă nu vrei începi iar cu : Day 1 – respiră! Nu-ți promit că va trece și că vei cuceri lumea, eu nu am ajuns acolo sunt doar la Day 30 – zâmbește măcar o dată pe zi!
Guest post by Elena
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
