Zi din timpul săptămânii, zi de lucru. O cameră obișnuită de apartament de cartier din oricare oraș. O singură sursă de lumină, de la televizor. Sonorul dat suficient de tare ca să se audă și la vecinul de jos, indiferent dacă vrea sau nu. O emisiune de divertisment de mare audiență prezintă o societate de staniol și hârtie creponată presărată pe alocuri cu sclipici, în care vedetele arată fabulos – ten perfect, trăsături perfecționate cu machiaj, corpuri lucrate și bronzate până la ridicol, danturi false, dar cu aparență de reclame la pastă de dinți și fizionomii de actori americani, cum nu arată de fapt nimeni niciodată în realitate.
Cu telecomanda în mână, stimatul telespectator mai este invitat să asculte și câte un jurnal de știri la care reporterii folosesc de atâtea ori aceleași cuvinte și pronume relative ca să transmită și să consemneze fapte diferite, de altfel, încât au șanse mari să creeze o nouă limbă de lemn, prezentatorii din studio deschid la întâmplare dicționarul de neologisme și folosesc până la sațietate câte unul pe emisiune, producătorii nu mai văd decât graficele de audiență ale concurenței. Filmele sunt întrerupte de pauze publicitare la fiecare sfert de oră, pastilele de cultură în care este prezentată câte o carte durează fix cinci minute, pentru că, nu-i așa, lumea nu are timp de mai multe, iar emisiunile care ar putea să educe un pic riscă să fie scoase din grilă pentru că nu au public.
Pe undeva, ascunși, mai sunt și oamenii care apreciază simplitatea și naturalețea imaginii: un rid, o imperfecțiune a trăsăturilor, o asimetrie a feței sau trupului. Unii ”ciudați” chiar consideră de dorit machiajul înlocuit de un ten îngrijit sau semnele unei vieți sănătoase, asumarea sinceră și liniștită a trecerii timpului pe față și corp – în fine, lipsa cu desăvârșire a perfecțiunii, căci însăși această lipsă e omenească, naturală și firească. Probabil că ar mai fi și niscaiva producători răzleți care se documentează temeinic și nu permit comiterea de greșeli pe post, ca să nu aibă pentru ce să-și ceară scuze ulterior, prezentatori de telejurnale care citesc mai mult de o cărticică pe lună și reporteri care lipsesc cu zilele de acasă ca să muncească pe bune și să creeze materiale de calitate.
Dar aceștia nu înregistrează audiență, pentru că oamenii care chiar i-ar aprecia nu se uită la televizor. Sunt cei care nu se uită la televizor, în schimb citesc; sunt oamenii care au învățat câte ceva la școală, care caută filme bune de văzut, care muncesc cu eficiență, care prețuiesc timpul cu prietenii și își împărtășesc păsurile, care le telefonează frecvent părinților; oamenii care chiar urmăresc o agendă culturală a orașului, care îi apreciază parcurile și locurile de joacă, care au pasiuni mai costisitoare ori ba. Sunt oamenii pentru care fiecare minut contează, sau care încearcă din răsputeri ca fiece clipă să fie importantă pentru ei și pentru cei dragi. Oamenii care nu se mai uită la televizor tocmai au ieșit în parc cu câți prieteni au voie acum, în pandemie, se află într-o cafenea însorită și au o carte bună în mână sau plănuiesc o excursie în munți. Și nici asta nu ar fi teribil, până la urmă, întrucât fiecare își alege drumul sau viața pe care dorește să și-o trăiască. Grav este că se ajunge la două lumi diferite, la o linie de demarcație, la o separare tristă între cei care se uită și cei care nu se mai uită la televizor.
Și totuși lumea continuă să cumpere și televizoare, și telefoane performante, pentru că mai ales acum o mulțime de evenimente culturale ori sportive se petrec online. La fel cum oferta de filme și seriale de pe Netflix e o continuă tentație.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
