Citesc din două caiete-document ale străbunicului și privesc aievea o lume interbelică a satului românesc. Este realmente diferită de povestea petrecerii continue, cu care ne-am obișnuit să asociem această perioadă istorică.
Descopăr viața unui învățător dintr-o comună de pe malul Dunării și lumea lui după patru ani de infern ce debutaseră cu moartea soției și marea criză economică din 1929. Fiecare rând îmi destăinuie sub scrisul mărunt și îngrijit efectele crunte ale crizei, în România rurală: luni în care nu și-a primit salariul, dureri, război, disperare și prea puține bucurii de-a lungul a 20 de ani, începând cu 1 ianuarie 1933. În tot acest timp, Constantin Cumpănașu a ales să meargă doar înainte.
Mă gândesc, fără să vreau, cât de puține s-au schimbat de atunci, în țara noastră și în lume. Oamenii se comportă similar, guvernele se ceartă similar, până și cele câteva puteri care ne influențează au rămas aceleași. Recuzita este ușor diferită, căci nu mai avem -26° C în România, și între timp dispunem de un teritoriu nou, fără granițe, care unește tot globul, și pe care îl numim „digital”.
*
În al șaselea an, Iustică debutează cu primul său spirit de naivă copilărie. Deșteptat de cu noapte, numai în cămășuța albă, așezat în mijlocul patului, smotocește de zor pisicile.
– Ce le faci, măi, băiete?
– Ce să le fac! Le îngrămădesc să facă pisici mai multe…
Altfel și soră-sa, Gabriela, când era de patru ani, tot cu pisica se salvează. Luată din scurt, de ce umblă descălțată pe afară, căci era toamna târziu, o aud:
– Păi, păi și pisica e desculță…
Citesc și mi-l imaginez pe Costică scriind și scuturându-se de amintirea Anei boscordind-o pe micuța Gabriela, deși erau ani deja de când ea murise, puțin după întâmplarea descrisă mai sus. Mă mai gândesc că el găsise puterea să înceapă, în sfârșit, un caiet de însemnări, și încerca să iasă din împietrire creându-și această rutină. Prin umorul specific vârstei, bunicul meu – Iustică și sora lui – Gabriela, dar și elevii pe care străbunicul îi avea în grijă la școală, îi arătaseră cum să se mențină focalizat. Gospodăria se plasa la limita supraviețuirii, dar de curând beneficia de o mână nouă de femeie: socrul Oculeanu, însoțit cu una dintre fiicele primarului din Corabia, îi facilitase căsătoria cu o soră a ei văduvă, care avea un băiat mai mare puțin decât copiii lui. La cum l-am perceput citind jurnalul, cel mai probabil Costică privise aranjamentul ca pe o necesitate. Cucoana Natalia – cum el însuși avea s-o alinte –, deși poate prea aspră ca mamă de-a doua, avea să se dovedească o mână forte în a organiza viețile celor din jur și chiar a le purta de grijă în lungile perioade când el avea să fie concentrat pe front.
În foto Constantin, Natalia și copiii: Ion (Iustică), Atanasie (Tănăsică) și Gabriela
Am împărțit caietele-comori în povestioare reproducând în mare parte însemnările și am încercat să explic sumar contextul. Temele sunt, nu neapărat în această ordine: Viața după criză, dar înainte de război – Războiul – Crăciun și An Nou – Criza financiară și efectele ei – Psihologia lumii satului.
*
Reamintesc că este vorba despre un jurnal, deci spațiul intim al unui om și propriile lui convingeri – care pot fi străine de ale noastre sau chiar plictisitoare. Urmează o mărturie a ce a fost până ca noi să ajungem să trăim ziua de azi. Ea va servi poate unui muzeu, unui student la istorie sau cititorului interesat de trecut, pentru a înțelege acțiunile din prezent.
Viața după criză, dar înainte de război
Educația: La începutul anilor ´30, țara se confrunta cu fenomenul cronic al absenteismului școlar în mediul rural, în principal pe fondul neînțelegerii beneficiilor actului de învățare de către părinții analfabeți. Motive evidente puteau fi dificultatea țăranilor de a se dispensa de o mână de lucru în gospodărie, dar și de a-i îmbrăca și încălța adecvat pe (toți) copiii din casă. Dacă ați crezut că doar la apariția Covid-19 s-au închis școlile, vă înșelați. În perioada descrisă în jurnal, România înregistra niveluri mari ale incidenţei şi mortalităţii – în special de scarlatină -, în timp ce igiena sanitară precară era în sine un factor de risc pentru răspândirea a numeroase alte boli. Jurnalul consemnează multiple situații în care cursurile au fost suspendate de autorități.
Învățătorul Constantin Cumpănașu a primit cu încrederea într-un viitor mai bun legea amendării familiilor care împiedicau școlarizarea propriilor copii. A crezut și că dacă va construi o școală, frecvența elevilor la clasă va crește. Învățătorul acelor ani juca rol de contabil, iar nevoile se măsurau în cantitatea de lemne pentru foc sau mobilierul școlar necesar. Decorarea de către rege a fost privită ca o „rază mângâietoare”.
Pe parcursul carierei, a îndeplinit mai multe funcții de reprezentare, implicând călătorii la București. Acestea erau dificile financiar, însă i-au permis racordarea la noutățile în domeniul educațional și participarea activă la reforma învățământului românesc, chiar dacă uneori s-a confruntat cu situații dificil de gestionat. La 90 de ani distanță, lupta cadrelor didactice pentru drepturile profesionale adesea ignorate pare similară.
19-20 martie 1933: Am fost ca delegat al Cercului Cultural, la congresul Federației Corpului Didactic la București. S-au expus problemele ce interesează învățământul și punctul salarizării. S-au expus și mijloacele de a face guvernul să aibă urechi de auzit. Virgil Madgearu (ministrul finanțelor) s-a exprimat: „Dacă aș avea un franc, aș cumpăra puști să-i împușc.” Se va cere audiență la rege. Nici de acolo nu se prevede vreo satisfacție. Vitregie pentru școală din toate punctele de vedere. Asociația va continua lupta.
18 octombrie 1933: De regretat, dar pun mâna pe condei când greutățile mă apasă mai mult. Dacă până azi nu se găsește un fir de grâu răsărit, cum putem aștepta pâine pentru la anul?
27 și 28 noiembrie : La București. Paltonul 3.000, diverse 3.000, ceasul 3.000. Vânt rece cu puțină zăpadă.
1 februarie 1934: S-au făcut numiri la învățători. Politica unde se amestecă, aduce totdeauna nedreptate.
23 martie 1934: La 18, avurăm cercul cultural la noi în sat, unde am vorbit la ședința publică – „Sfaturi higienice”.
2 aprilie: Se începură săpăturile la temelia școlii. În colț săpăm la fântână. Antreprenorul Iancu Ștefănescu își depune interesul pentru executarea lucrării cu o deosebită plăcere.
16: Gh. Nicolaescu, politician liberal și negustor, intervine să ia el lucrarea localului de școală și astfel lucrurile se încurcă, întrerupând lucrarea.
24 mai: Mâine are Iancu Ștefănescu procesul la Craiova pentru lucrarea școlii. Noi (comitetul de construcție) am decis ca lucrarea să se execute tot de el.
23 iunie: A început lucrarea școlii. În cele din urmă, prefectul consimte ca Iancu Ștefănescu să execute lucrarea cu 625.000 lei în loc de 680.000 lei, cum contractase cu primarul.
29 august: Am avut vizita dlui Dr. C. Angelescu, ministrul școlilor. A văzut noul local și a rămas pe deplin mulțumit.
22 septembrie 1934: S-a acoperit școala cu tinichea. În interior s-au tencuit definitiv două săli de clasă, săluța și sala de recreație. Am început și cursurile. Frecvența tot absolut neregulată, nu știu cum să îndreptăm acest rău.
12 noiembrie 1934: Amenzile școlare ne-au adus la școală și copiii care de acum 4 ani nu mai voiau să vină. Aspră, dar e lege, și când se aplică merg lucrurile strună. Poporului incult trebuie să-i faci bine cu de-a sila.
La școala cea nouă se bat pardoselile și se sapă pe frontispiciu: Școala primară „Ioan G. Duca” (Prim-ministru român, asasinat la 29 noimebrie 1933).
5 decembrie: Iancu a lucrat la școală și scenă. Sobele sunt terminate, deci s-a executat întreaga lucrare așa cum s-a contractat. Recepția localului a fost fixată pentru 12 decembrie, iar inaugurarea pentru 16. N-avem fonduri pentru banchetul de inaugurare. Am vrea să-l dăm în așa fel încât să se ducă pomina, n-avem însă bani. După cum ne sfătuim, închinăm să-l dea tot bietul antreprenor, care pierde la acest local, care după cum s-a construit, este cel mai de frunte din județ.
15 decembrie: Dl ministru ne-a amânat inaugurarea până la primăvară, când vrea să ia parte și Domnia Sa. S-au închis cursurile până la Crăciun, din cauza epidemiei de scarlatină.
8 ianuarie 1935: Din cauza timpului extrem de friguros, nu veniră la școală decât 3-4 copii.
15: Școala închisă din nou de la 10 din cauza epidemiei de scarlatină. Nu se iau măsuri severe pentru combatere. Se mulțumesc să constate că sunt cazuri. Izolare… nimic.
21 februarie: Dimineața puțin ger. Peste zi încălzește soarele. După masă nu mai punem focul la școală, nesimțindu-se nevoia. De-am scăpa de iarnă, căci nu mai sunt lemne nici pentru o săptămână, și nici fonduri. Din experiența atâtor ani, fără 7.000 lei pentru lemne cu greu se poate trece iarna.
8 martie 1935: Asociația ne convoacă în congres, spre a protesta contra intențiilor guvernului de a ne scădea salariile cu formarea noului buget.
14 noiembrie: Am cumpărat lemne de foc pentru școală, care costă 4.206 lei. Toate au fost transportate în 16 care, câte 120 lei carul.
4 decembrie 1935: Sobele de teracotă se dovedesc mai economice ca acelea de fier.
29 februarie 1936: Aduserăm și ultimul mobilier: bănci, pupitre pentru elevi și bănci lungi pentru sala de recreație.
8 noiembrie 1936: E-n mare fierbere punerea temeliei școlii de fete. Caută s-o înghesuie la 2 metri lângă școala de băieți, cu scopul de a cotropi în acest fel și terenul școlii de băieți. Tot vrăjmășie și scandal.
1 decembrie 1936: Focul la școală l-am pus acum o săptămână, cu lemne ce mai aveam din anul trecut. A fost nevoie să închid școala ca să-i pot forța – comitet, primar și casier – să dea banii pentru lemne. Ne-au ținut în frig până acum, fiind nevoiți să ținem lecții cu căciulile pe cap în clasă.
6 aprilie 1938: După numai necazuri, apare și câte o rază mângâietoare. M.S. Regele Carol II mă decorează cu Răsplata Muncii. Îmi revine și locul ca președinte al Cercului Cultural.
*
Activitățile didactice: Recunosc în consemnări efervescența cu care cadrele didactice încă pregătesc cercurile pedagogice, și puterea lor de a identifica surse alternative de documentare. Nu știu dacă învățătoarele mai gătesc la organizarea evenimentelor de acest gen, dar în anii 2000 era o practică frecventă.
Vă mai amintiți muzeul descris aici? Îl găsim în fază incipientă în acest caiet-jurnal.
7 aprilie 1935: În așteptarea cercului cultural ce-l avem pe 14, zor și iar zor. Clasă, program, ronduri și flori, sădiri de pomi la localul cel nou, unde vom ține cercul.
Din ziarul Universul, de T. Pisani: Cele mai des întrebuințate neologisme, ce înlocuiesc cuvintele neaoș românești: „eficace”, „scrupule” și „irefutabil”.
16 decembrie 1936: Mi-a sosit de la Casa Școalelor material didactic: 43 cărți pentru bibliotecă, 7 tablouri de științe naturale și 1 istorie. Asemenea, de la Cartea Românească, comandate de mine, cele 3 tablouri: domnitorul Cuza, Spiru Haret și M.S. Carol, care costă 210 lei. Totul se datorează stăruinței și avântului idealist al Marianei (Mariana ar putea fi Maria – sora soției lui, Ana, care locuia împreună cu soțul ei la București). M-a servit la București ca și gândul cel bun.
28 ianuarie 1937: Cercul cultural. Gătesc toate învățătoarele. S-au cheltuit 1.500 lei la 5 învățători.
19 august 1937: Mitrofan (primarul care fusese confirmat în funcție la 25 iulie 1937) suspendat o lună, revenind Iosif. Se măsoară fânul și se lucrează la școala de fete cu mare febrilitate. Muzeul se îmbogățește cu noi obiecte datorită bunei voințe a Dlui Profesor Dimitrie Tudor, care face săpături la cetatea de la Celeiu. Din ce are în mai multe exemplare, îmi dă și mie – toate însă bucăți. Altfel, nici nu prea se găsesc obiecte întregi. Cetatea a fost prea răvășită de multe săpături: Cezar Boliac, Tocilescu, Neruții în 1916 și de către căutătorii de comori.
12 martie 1939: Se ține ședința cercului cultural la școala noastră. Avem aranjată o sală de clasă pentru expoziția lucrărilor elevilor, alta pentru muzeu, iar sala mare pentru conferințe. Prin felul aranjamentului, și mai cu seamă prin raritatea pieselor de muzeu, am produs surpriză și admirație printre vizitatori. Au luat parte la acest cerc peste 200 învățători, maeștri și maestre sub președinția Dlui revizor școlar Petre Vlad. Masa s-a luat în comun, în localul școlii de fete.
*
Măsura progresului: Dezvoltarea profesională a cadrelor didactice reprezenta o etapă firească. De asemenea, elevii susțineau examene de absolvire a 7 clase (și nu 8, ca astăzi), atent supravegheate de comisii reprezentând mai multe unități școlare. Jurnalul consemnează sprijinirea elevilor cu abilități înalte proveniți din medii defavorizate, dar și măsura desființării multor școli secundare (gimnaziale), deși în mediul rural funcționau exclusiv școli primare.
8 noiembrie 1935: Abia azi instalai pe Gabriela la școală în clasa I normală la Caracal. Cursurile au întârziat din cauza epidemiei de scarlatină și fiindcă doctorii au instalat chiar în corpul clădirii infirmeria. Altfel, toți intelectualii și în special politicienii din Caracal vor să desființeze această școală, cu scopul să aducă în acest local fie un regiment, fie să rămână ca spital. Noroc că Dl Ministru se opune la desființare, mai cu seamă ambiționat de opoziție, care cere menținerea ei.
13 iunie 1936: Azi ceva furtună cu tunete dese și noi amenințări de piatră. Tot azi, Stoica avu inspecția de gradul II.
10 septembrie 1936: Preocupat numai de chestiunea înaintării la gradul I, am lăsat în părăsire aproape toate celelalte interese. Drum peste drum la București și fără niciun rezultat, socotit… pe puțin această chestiune m-a costat peste 15.000 lei.
30 martie 1937: Azi pe la 7 jumătate seara, s-a milostivit Dumnezeu sfântul de-am fost trecut prin consiliul inspectorilor generali, pentru înaintarea la gradul I.
22 mai 1937: Mi-a sosit și decizia de înaintare la gradul I, cu nr. 80754/937. Mă mir că înaintarea se face pe 1 septembrie 1937, când propunerea e făcută pe 1 septembrie 1936, cum este și termenul legal.
20 iunie 1937: Examenul de clasa a VII-a, împreună cu Celeiu și Gura Padinii. Prezidează Dl H. Alexandrescu.
4 august 1937: Ceapa roșie a lui Iustică costă 4 ddal grâu de la morarul Marcu Aderca. De când a fost înlocuit Iosif de la primărie, a încetat lucrul la noul local de la școala de fete. Mai multe rele decât bune aduce și politica.
1 septembrie 1937: Școala normală de fete de la Caracal se desființează. Așteptăm rezultatul ministerului unde să repartizeze fetele.
15 septembrie: Împrumut la București de 5.000 lei – Gabriela transferată de la Caracal la Craiova, în clasa a II-a.
18 octombrie 1937: Școala de fete complet terminată. De mâine primește copiii.
27, 28 mai 1938: Examenul de clasa a VII-a de absolvire, cu școlile: Vârtop, Celeiu, Orlea, Grojdibodu și Hotaru.
20 august 1938: Se desființează 50 de școli secundare de către Armand I. Călinescu. Câtă jale pe părinți și copii! Este necesară măsura, dar este revoltătoare, prin felul revoluționar cum s-a luat.
30 ianuarie 1939: Cum înțelege Dl Petre Andrei, ministrul școlilor, Doctrina strategiei: „Eroismul moral și comun fiecăruia, eroismul datoriei împlinite. Eroismul puterii de răbdare, de suferință. Să dezvoltăm jertfa pe care ne-o dă puterea de iubire”.
20 iunie 1939: Iustică reușește la liceul din Caracal.
1 august 1939: Printr-un sever examen introduc elevii Chirca I Florian și Mușat I Nicolae la Craiova, la Institutul de Educație, înființat de Dl rezident regal Dinu Simian. Se primesc copiii cu dotări excepționale și sărmani.
Va urma
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
