Brooke Shields avea doar zece ani când a fost fotografiată nud, într-o cadă, pentru o serie de imagini vândute cu 450 de dolari. Mama ei a semnat contractul, cedând inclusiv drepturile asupra fotografiilor. Mai târziu, actrița a încercat să anuleze acest acord, dar instanța americană a decis că pozele „nu sunt sugestive, provocatoare sau pornografice, ci imagini inocente cu o fetiță prepuberă în baie”. Verdictul a arătat nu doar cinismul sistemului juridic, ci și orbirea morală a unei epoci care alegea să nu vadă exploatarea atunci când era travestită în „inocență artistică”.
În anii următori, Brooke Shields a fost folosită de industria modei și a filmului ca o proiecție a erotismului precoce. „Pretty Baby” (1978), filmul în care joacă rolul unei fetițe crescute într-un bordel din New Orleans, a consolidat acest imaginar ambiguu și scandalos. Brooke avea doar doisprezece ani atunci. Nu era o întâmplare, ci dovada că o întreagă industrie știa exact ce face: exploata copilul și vindea imaginea lui.
Paris, 1974 – copilul-muză al Irinei Ionesco
Irina Ionesco with her daughter Eva at her home in Paris, 1975); © Louis Monier.
La Paris, în aceeași perioadă, fotografa Irina Ionesco își transforma fiica, Eva, în „muză”. În 1974, Nikon Gallery expunea public imagini cu Eva, la doar nouă ani, în ipostaze erotice. Au urmat apariții în reviste importante, inclusiv în ediții internaționale de Playboy și pe coperta Der Spiegel.
Fotografiile erau elaborate, cu un aer baroc și teatral: decoruri opulente, coliere de perle, lenjerii fine. Criticii le-au descris ca fiind „rafinate, provocatoare, un amestec de inocență și senzualitate”. Realitatea era însă crudă: un copil redus la obiect erotic, cu complicitatea mamei și sub ochii unei lumi care aplauda.
Societatea artistică pariziană a anilor ’70 era fascinată de libertate, transgresiune și dezinhibare. În acest context, fotografiile Irinei Ionesco au fost întâmpinate mai degrabă cu curiozitate și admirație decât cu indignare. În loc de protecție, Eva a primit aplauze.
Tăcerea ca formă de complicitate
Privind retrospectiv, șocant nu este doar gestul acestor mame, ci și reacția celor din jur. Galeriile au expus. Revistele au publicat. Criticii au scris texte elogioase. Publicul a privit. Nimeni nu a ridicat semnul roșu al protecției copilului.
Anii ’70 au fost epoca unei libertăți sexuale exacerbate, în care granița dintre experiment artistic și abuz a fost deliberat estompată. Irina Ionesco era celebrată pentru estetica ei barocă, Brooke Shields era prezentată ca un „înger inocent” de revistele glossy. Iar în spatele acestor imagini rămânea nespus adevărul: copii exploatați, lipsiți de dreptul la copilărie.
Vocea victimelor și trauma care nu dispare
Eva Ionesco avea să vorbească, decenii mai târziu, despre traumă și rușine. Filmul ei autobiografic, My Little Princess (2011), cu Isabelle Huppert în rolul mamei, a fost o încercare de a rescrie povestea prin artă, dar și o acuză publică. În 2012, un tribunal din Paris a hotărât ca Irina Ionesco să plătească 10 000 € daune fiicei sale și să îi predea negativele fotografiilor realizate în copilărie. În 2015, Curtea de Apel a majorat suma la 70 000 € și a interzis mamei să mai exploateze imaginile fără consimțământul Evei. Prea târziu, însă: copilăria nu i-a mai putut fi restituită.
Isabelle Huppert în rolul mamei
Și Brooke Shields a revenit recent asupra propriei povești. În ianuarie 2025, într-un interviu pentru The Guardian, a vorbit despre cum a fost nevoită, încă din adolescență, să se detașeze emoțional în scene care simulau sexualitatea copilului – un mecanism de supraviețuire. Tot anul acesta a dezvăluit și un episod medical abuziv: un chirurg i-a aplicat o procedură estetică fără consimțământ, după o operație minoră. Corpul și imaginea ei au fost, rând pe rând, confiscate. Vindecarea nu e nici acum deplină.
Dar drumul traumei începe mult mai devreme. La numai 12 ani, Brooke juca în Pretty Baby (1978), filmul lui Louis Malle în care interpreta o fetiță crescută într-un bordel, rol ce a provocat scandaluri internaționale din cauza nudurilor cu o minoră. La 17 ani, încerca să oprească distribuția fotografiilor nud realizate la zece ani, dar instanța americană a decis că acordul semnat de mama sa era valabil și irevocabil. Douăzeci și șase de ani mai târziu, în 2009, fotografia cu Brooke copilă a fost retrasă de la Tate Modern, după ce poliția londoneză a avertizat că ar putea încălca legile privind obscenitatea. Ceea ce fusese considerat artă devenea, în alt context, abuz expus în plină lumină.
Nu e doar un destin individual. Organizații precum Child USA vorbesc despre „hipersexualizarea copiilor” în media, un fenomen care nu doar obiectivează victimele, ci și antrenează publicul să le privească cu mai puțină empatie. În cazul lui Brooke, verdictul juridic, scandalul cultural și confesiunile de azi se leagă într-un arc tulburător: copilăria confiscată rămâne o rană deschisă, chiar și la maturitate.
Psihologii confirmă: sexualizarea precoce lasă urme adânci – anxietate, fragilitate identitară, dificultăți în relațiile afective. Copiii transformați prea devreme în obiecte de dorință cresc cu o ruptură interioară între cine sunt și cine li s-a spus că trebuie să fie.
De ce azi nu ar mai fi posibil – sau ar fi doar mai ascuns
Astăzi, o astfel de expoziție sau un astfel de contract ar fi imposibil legal. Franța, SUA și Uniunea Europeană au legislații clare împotriva exploatării minorilor, iar convențiile internaționale criminalizează orice reprezentare sexuală a copiilor. O galerie care ar încerca să expună nuduri cu minori ar fi imediat închisă, iar autorii – judecați penal.
Și totuși, cazul Epstein arată că exploatarea nu a dispărut. S-a retras în subteran, în rețele clandestine și pe platforme obscure, în saloane de lux unde totul pare permis. Dacă în anii ’70 abuzul era vizibil și aplaudat, astăzi este ascuns, dar nu mai puțin real.
Lecția amară a tăcerii
Brooke Shields și Eva Ionesco sunt doar două exemple celebre. În spatele lor se află probabil zeci de copii folosiți ca obiecte, transformați în imagini cu complicitatea părinților și indiferența societății.
Nu sunt doar cazurile copiilor expuși ca „muze” sau „îngeri inocenți”. Istoria recentă ne arată că uneori mamele au fost complicele tăcute ale abuzului, fie prin contracte semnate, fie printr-o tăcere vinovată. Cazul Alice Munro, unde fiica scriitoarei a dezvăluit că a fost abuzată de tatăl vitreg cu știința mamei, este cutremurător tocmai pentru că arată aceeași orbire morală: copilul sacrificat pentru liniștea adultului. Și atunci, și acum, cea mai dureroasă întrebare rămâne aceeași: cum este posibil ca cele chemate să protejeze să devină, prin tăcere sau acțiune, primele trădătoare?
Știm deja cazurile celebre, ajunse în atenția publică. Dar câte mame și-au împins copiii spre prostituție, pentru bani, pentru supraviețuire sau pentru ambiții meschine? Nu există statistici clare și, poate, nici nu vom avea vreodată. Dar proxeneții nu răsar ca ciupercile într-un vid social. Ei se hrănesc din complicitatea celor mai apropiați, uneori chiar a mamelor. Oare sărăcia poate fi mai puternică decât instinctul matern? Sau „civilizația” noastră dezumanizează până la punctul în care o mamă ajunge să-și privească propriul copil ca pe o marfă, într-un comerț tăcut și rușinos?
Citiţi şi
„Tromperie” – Înșelătoria ca artă a intimității
Cele 5 legi fundamentale ale prostiei umane
Dar dacă n-am (mai) fi proști?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
