Carlo Cipolla a formulat cele 5 legi fundamentale ale prostiei umane. De la Erasmus la Eco, marii gânditori au văzut prostia ca pe o forță distructivă, mai periculoasă decât răutatea.
Caricature: series of ridiculous expressions, Louis Leopold Boilly (1761-1845) circa 1825
Se vorbește des despre inteligență, rar despre prostie. Și totuși, prostia este un fenomen universal, constant, mai vechi decât filosofia însăși. Nu este doar amuzantă, ci și primejdioasă, capabilă să provoace catastrofe sociale.
Carlo M. Cipolla (1922–2000), istoric al Economiei și profesor la Universitatea Berkeley, a formulat în 1976 ceea ce a numit „legile fundamentale ale prostiei umane”. Eseul său, publicat oficial în 1988 în volumul Allegro ma non troppo, a devenit rapid un text clasic, citat în toată lumea. Cipolla prezintă, satiric, dar serios, o forță socială capabilă de daune colective profunde: stupiditatea umană, un fenomen organizat „fără conducere”, dar cu efecte coordonate și devastatoare asupra bunăstării societății – mai periculoasă decât mafia sau armata.
Cele cinci legi ale prostiei după Cipolla
1. Subestimăm mereu numărul proștilor din jur.
Oricât de precaut ai fi, realitatea te va surprinde. Prostia e mult mai prezentă decât bănuim.
2. Probabilitatea ca cineva să fie prost este independentă de orice altă trăsătură.
Educația, bogăția sau faima nu sunt garanții. Prostia e democratică și omniprezentă.
3. Prostul dăunează altora fără a obține nimic pentru sine.
Aceasta e definiția lui Cipolla: spre deosebire de hoț, care urmărește un câștig, prostul provoacă doar pagube, inclusiv sieși.
4. Subestimăm constant puterea distructivă a proștilor.
Ne amăgim că „nu are cum să conteze”, dar prostia colectivă produce consecințe enorme.
5. Prostul este mai periculos decât hoțul.
Hoțul are un scop și un calcul. Prostul lovește haotic, fără sens, și tocmai de aceea este mai primejdios.
Să vorbim și despre altă pacoste – prostul harnic
Dacă ar fi să căutăm o tipologie mai concretă, armata germană a începutului de secol XX oferea una memorabilă. Generalul Kurt von Hammerstein-Equord (dar această împărțire este atribuită adesea și lui Helmuth von Moltke) împărțea ofițerii în patru categorii:
-
Deștepți și leneși – excelenți strategi, pentru că iau decizii bune cu economie de efort.
-
Deștepți și harnici – perfecți pentru pozițiile executive, unde e nevoie de acțiune constantă.
-
Proști și leneși – de regulă, inofensivi; lipsa inițiativei îi face mai degrabă suportabili.
-
Proști și harnici – cei mai periculoși. Ei pun în mișcare prostii cu energie, perseverență și inițiativă, creând dezastru acolo unde altfel ar fi fost doar stagnare.
Cipolla nu a vorbit direct despre „prostul harnic”, dar Legea a 3-a și Legea a 5-a îl descriu perfect: individul care dăunează altora și sieși, dar care, spre deosebire de prostul leneș, multiplică răul prin zel și insistență.
E o categorie care explică multe dintre catastrofele politice, economice sau birocratice ale lumii moderne. Prostul harnic nu doar greșește, ci și insistă să implementeze greșeala cu metodă și determinare.
De la Erasmus și Voltaire la Carlo Cipolla: o scurtă istorie culturală a prostiei
Cipolla nu e singurul care a meditat asupra prostiei. Marii scriitori și filosofi au văzut în ea o amenințare constantă:
-
Erasmus din Rotterdam (1509) scria Elogiul nebuniei, un text satiric în care arăta cum ignoranța și autoamăgirea guvernează adesea lumea.
-
Montaigne (sec. XVI), în Eseuri, observa cu scepticism cât de ușor oamenii înghit „idei primite de-a gata” și pledează pentru judecată independentă, sugerând că prostia este mai primejdioasă decât răutatea pentru că nu poate fi corectată prin rațiune.
-
Jonathan Swift (1667–1745), prin Călătoriile lui Gulliver, a ridiculizat erorile și absurditățile societății, făcând din prostia colectivă un personaj central al satirei sale.
-
Voltaire (1694–1778), în Candide (1759), a folosit ironia ca armă pentru a demonta superstițiile și „nebuniile” epocii, arătând cât de devastatoare poate fi prostia atunci când e îmbrăcată în dogmă.
-
Arthur Schopenhauer (1788–1860) nota în Aforismele înțelepciunii în viață că prostia, la fel ca grosolănia, este o sursă de suferință constantă și un defect de neiertat al naturii umane.
-
Gustave Flaubert (1821–1880) a scris Dicționarul ideilor primite de-a gata, publicat postum (1911–1913), un inventar ironic al clişeelor și al prostiilor colective ale epocii sale.
-
Robert Musil (1880–1942) a ținut la Viena, în 1937, conferința Despre prostie, unde a distins între prostia „inocentă” și prostia „sofisticată”, mult mai periculoasă.
-
José Ortega y Gasset, în Revolta maselor (1929–1930), avertiza că mediocritatea și prostia organizată pot transforma democrația într-o dictatură a maselor.
-
Umberto Eco ironiza în epoca internetului „legiunile de imbecili” care și-au primit brusc dreptul la microfon global.
Din Renaștere până la rețelele sociale, prostia a fost recunoscută ca o forță persistentă, mai greu de înfrânt decât răul calculat.
Anecdote și reflecții universale despre prostie
-
Thomas Huxley (sec. XIX):
„Le e groază să citească. Nu știu nimic și nici nu vor să știe”, povestea el. Ținea o prelegere despre creier și, deși încerca să explice cât mai simplu, simțea că nimeni nu înțelege. Doar o femeie părea atentă și interesată, ceea ce l-a încurajat. La final, ea i-a adresat întrebarea: „Domnule profesor, aș vrea tare mult să știu: unde se găsește cerebelul – în afara craniului sau în interiorul lui?”
-
Ernst Haeckel (sec. XIX, în Ceylon):
„Singalezii nu semănau aproape de fel cu italienii care îl plictisiseră altădată la Messina prin curiozitatea lor. Ei nu credeau nimic, voiau să pipăie totul și uitau cu atâta repeziciune ce le fusese spus, încât la cinci minute după explicații apucau din nou microscopul și întrebau, cu inocență, ce este acesta.”
-
Mark Twain – A Tramp Abroad (tradus în română ca La cura de apetit):
„Omul mijlociu este rezultatul mediului și al superstițiilor sale proprii, iar rostul acestora este de a face din el un dobitoc. Nu știe să facă legătura între trei sau patru împrejurări noi și să-și dea seama ce înseamnă; este peste puterile lui. Dacă animalele, numite în mod greșit inferioare, ar fi la fel de proaste ca omul, ar pieri de pe fața pământului într-un an de zile.”
-
Din înțelepciunea Chinei antice (Hanfeizi):
Un bărbat din ținutul Zheng se plimba pe un câmp și a descoperit un obiect – un jug de boi. Mai târziu, găsește un alt obiect asemănător și întreabă din nou ce este. Tovarășul său îi răspunde la fel. Omul, cuprins de furie, crede că își bate joc de el și îl ia la bătaie, neputând să înțeleagă abstracția limbajului: că două lucruri diferite, dar asemănătoare, pot avea același nume.
-
Papua Noua Guinee (observație etnografică):
În cartea lui Pierre-Dominique Gaisseau (Shangrila. Vale pierdută în preistorie), este descris cazul unei mame al cărei copil tocmai murise. În acel moment, o bătrână a trecut cântând prin fața colibei și comunitatea a pus moartea copilului pe seama ei, considerând-o vinovată de deochi și pedepsind-o crunt.
-
Mesopotamia antică (acum 4000 de ani):
„Când apa va curge la deal, când pasărea va zbura fără aripi, când penele corbului vor fi albe, când fierea va fi dulce ca mierea, atunci va gândi și prostul.”
-
Molière:
„Un prost savant e încă și mai prost decât un prost ignorant.”
De ce contează astăzi
Cele cinci legi ale lui Cipolla par scrise pentru vremurile noastre: fake news, conspirații online, decizii colective iraționale, derapaje politice alimentate de rețele. Prostia circulă viral, fără să obosească.
Nu există rețete miraculoase. Dar există soluții individuale: luciditate, discernământ, cultivarea spiritului critic. Prostia nu poate fi eradicată, dar poate fi limitată prin refuzul de a fi complice.
Prostia e, până la urmă, parte din condiția noastră umană. Toți facem prostii, uneori chiar memorabile, monumentale, dar asta nu ne face proști. Diferența o dau consecvența și puterea: când prostia devine harnică și organizată, atunci chiar ne poate distruge. Știm, și proștii sunt semenii noștri. Creștinește, ar trebui să-i iubim și pe ei. Fie, să-i iubim, dar să nu-i mai alegem să ne conducă.
FAQ
Ce sunt legile prostiei formulate de Carlo Cipolla?
Cinci reguli satirice dar lucide, publicate în 1988, care definesc prostia ca forță distructivă mai periculoasă decât răutatea calculată.
Prostia poate fi eradicată prin educație?
Nu. Cipolla consideră că prostia este uniform distribuită în orice grup social. Educația poate limita efectele, dar nu le poate elimina.
De ce e prostul harnic cel mai periculos?
Pentru că pune energie și inițiativă în greșeli, multiplicând răul acolo unde prostul leneș ar fi inofensiv.
Citiţi şi
Peter Thiel: când Apocalipsa devine strategie de putere
Cum ne protejăm de balastul AI
Mai multe studii recente îmi confirmă bănuiala: omenirea se tâmpește!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
