E 8 martie și cel mai natural lucru din lume ar fi fost să scriu despre mama. Familia mea și-a făcut apariția în lume pe undeva pe axa Immanuel Kant – Tolstoi. Nu poți să-i vinzi ceea ce americanii numesc bullshit. Rahat cu perje, pe autohtonă. Mama nici nu ar vrea să audă, ar trage un taburet de sub masa din bucătărie și mi-ar lipi două palme, de mi-ar suna apa în urechi o lună. Ai mei resping, de cel puțin două sute de ani, noțiunea de faimă.
Doamnele cu care m-am împrietenit pe rețelele de socializare postează fotografii cu câini. Mi-am zis să scriu ceva despre câini, dar nu povestea aceea cu câinii care au sfâșiat o fetiță, și nici realitatea cu câinii care au ucis un copil, că nu le-ar prii bucuria. Aveam vreo doi ani când mama m-a dus, de Crăciun, la bunicii mei, la țară. Ai mei aveau aranjamente somptuoase de revelion. Ninsese, mai ceva ca-n frații Grimm. Nu știu de unde și până unde frații Grimm, că de acolo îmi amintesc doar cuptoare pentru prăjit copii, mult înainte de declasificarea dosarelor epsteiniene! Bunicul m-a scos cu sania la plimbare. Pe drum ne-am întâlnit cu paznicul de la CAP, însoțit de câinele de serviciu, care se pregăteau de tura de noapte. Cât bunicul a schimbat ceva amabilități cu badea Mihai, câinele m-a mușcat de picior. Eu am urlat. Bunicul a dat să lovească câinele, câinele a căzut mort. Bunicul m-a întrebat dacă l-am mușcat și eu. De indignare am refuzat să răspund. Badea Mihai a crezut că se prefăcea, ca să scape de pedeapsă. Da’ de unde! Câinele era mort-mort. La autopsia de urgență, badea Mihai a găsit o bucată de păturică în gâtlejul câinelui, se sufocase. Bunicul a certat-o pe mama că a cumpărat păturele cu coloranți chimici, aducându-i aminte că omul gospodar le împletea din lână și le boia cu ceai de coji de ceapă. Doar că păturicile chinezești aveau Mickey Mouse. Așa a ajuns badea Mihai să deducă că bietul câine sărise, probabil, ca să mă apere de Mickey Mouse. Bunicul a fost nervos vreo săptămână, că venea lumea la poartă și striga peste gard:
-Bădie, am auzit că nepoata a de la oraș a dovedit câinele de la CAP!
-Fata nu are nicio vină! striga, supărată, bunica, după care se întorcea către bunicul și-i mai aplica un ștergar la spinare.
-Cum nu? Știe tot satul că i-a băgat ogheala pe gât!
Nu prea a ieșit poveste de 8 martie, așa că vă spun singura poveste de 8 martie pe care o știu. Am mai povestit-o, de-aia am încercat să divaghez un pic, să nu vă plictisesc.
Eram studentă la Politehnică și locuiam în Regie, cartier cu câteva mii de studenți. În camera de cămin locuiam patru fete: una frumoasă, pe care o curtau toți, eu și încă o fraieră, care râdeam de cei care o curtau pe cea frumoasă, și una serioasă, care ne pâra pe toate la administratoră.
Se apropia ziua de 8 martie și aia frumoasă era deja pețită de un prinț, frumos, dar un pic cam timid. A cerut permisiunea să vină în vizită de 8 martie, s-o scoată, eventual, la un film. Însoțit de un prieten. Acum vorbind de prinții ăștia, v-ați dat seama că nu erau ingineri. În Regie, de 8 martie, dacă nu erai într-o legătură stabilă, ca a președintelui României, spre seară îți auzeai numele invocat pe sub ferestre. La ușă era portăreasa, o femeie peste care nu se trecea, nici cu șpagă. Coborai și te aștepta un flăcău cu o sticlă de bere. Caldarâmurile erau pline de astfel de perechi fericite. Începea să-ți povestească de fosta lui prietenă, te ruga dacă puteai să intervii cumva, că le ai cu vorbele. Eventual să scrii o poezie, florile erau cele pe care le dădea Domnul pe covoarele de iarbă dintre cămine sau o crenguță cu primii mugurași de boscheți. Cyrano bun la suflet ce eram, puneam rapid patru versuri pe un petec de hârtie, că nu credeam să-l ajute prea mult, dacă mergea doar cu sticla de bere, plătită peste gard la fabrica din apropiere.
Primul impuls, cel nobil, a fost să refuz. Fata frumoasă, însă, nu era învățată să ia nu de răspuns. Am încercat să-i explic că nu se știa ce puteam scoate pe gură, ca s-o previn, să nu primesc reclamații. Mi-a spus că nu se punea problema să fi fost vreun prost, vorbeam de intelectuali, de o ieșire la film, și că, dacă o ajutam să pună mâna pe prinț, nu avea să mă mai roage niciodată nimic. Fraiera cealaltă îmi făcea semn că e gargară, dar cum să lași o surată în lacrimi, taman înainte de 8 martie!
În seara zilei de 8 martie ne-am gătit ca de Cântarea României. Dacă aveai întâlnire, știa tot etajul. Se schimbau ținute, că nu aveam bani să ne îmbrăcăm de la Paris și nu puteam apărea în aceleași foanțe. Se inventau coafuri, se consumau kilograme de farduri ieftine, cu care puteai vopsi și ouă. S-au auzit pași la ușă, fata frumoasă a deschis, ca să facă prezentările, era să leșin. Prințul venise însoțit de un șef de promoție de la Academia Militară, uniformă de paradă, nasturi strălucitori. În Regie. Din această cauză aceasta este singura poveste de 8 martie pe care o știu, nu am mai avut curajul să fac față altei propuneri de scenariu.
Băieții au adus cu ei bomboane scumpe de ciocolată și buchete de ghiocei, chestii care i-ar fi făcut pe colegii noștri ingineri să-și caute refugiu în Hamlet, șubler și niște țipete cu Guns’n’roses, timp de o săptămână. Frumoasa mi-a făcut semn să iau o bomboană de ciocolată și să-mi țin dracului gura închisă. Ofițerul a dat din cap, a pus cutiile cu bomboane de ciocolată pe masă, după care a spus că ieșim mai întâi la o plimbare. Auzise atât de multe lucruri despre Regie, voia să vadă cum arătau țăranii! Am militari de carieră în familia mea, oameni la locul lor, nu ar fi venit niciodată în uniformă de paradă în Regie, colț cu Crângași. Domnul Epolet își bătea deja călcâiele de plăcere.
În perioada aceea se lucra intens în construcții. Apa fusese oprită pe cursul Dâmboviței, pentru diverse lucrări. Fiind ingineri, nu ne plimbam ca oamenii, pe trotuar, ci pe valea betonată a Dâmboviței. Becurile stradale erau becuri stradale, adică luminau, orice s-ar zice, acum pe străzile occidentale sunt becuri chioare de până și pisicile au început să creadă în fantome. Riviera Dâmboviței era plină. Mi-am lăsat părul să cadă pe față, mi-am pus gluga, era mai periculos decât dacă aș fi ieșit la plimbare cu colegul meu Abdul! Glumele curgeau râuri. Toată Regia părea să fi simțit nevoia de tras aer curat pe nas, pe ștrase. Mi-am păstrat cumpătul până când aproape că am dat nas în nas cu doi colegi de grupă. La început: stupoare. Apoi hohote sălbatice de râs. Pereții betonați ofereau rezonanță acustică premium. Ofițerul nimic. Ziceai că doborâse inamicul și nu avea ochi decât pentru medalie. M-am plâns că era un pic cam răcoare, ceea ce l-a enervat peste măsură, nu terminase inspecția, soldații erau neinstruiți.
Ne-am întors în camera de cămin. Îmi pusesem deja batista pe față, ca să mă eliberez de angoase și să găsesc curajul să merg la școală a doua zi. Generalul a înhățat cutiile cu bomboane de ciocolată, buchețelele de ghiocei, a salutat fornâind și dus a fost. Cu prințul pe urmele lui, ca să-l împace. Noroc că păstram felii de pâine uscată, de la cantină, în cameră, că altfel am fi sărbătorit doar cu zaț de cafea, fiert a treia oară.
Colegii mei de grupă au scris romane întregi pe seama întâmplării. Până la binemeritata vacanță, am auzit toate glumele proaste cu inginerese, inclusiv din cele pescărești și vânătorești. Frumoasa nu s-a măritat cu prințul, nu pentru că au luat cutiile cu bomboane de ciocolată, ci pentru că au luat și buchețelele de ghiocei, care erau ieftineală. Zgârciții!
Generalul am auzit că a ajuns mare. La Înviere m-a invitat un student de la Seminar. Am împrumutat un tulpan de la o colegă de la Școala de Artă, care îl folosea drept carpetă, și mi-am pus ochelari de soare. În caz că inginerii s-ar fi hotărât brusc să numere ouă.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre florărese și poezia mersului la școală
Declarație de dragoste pentru Audrey Hepburn
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
