Oriunde te-ai uita zilele astea, vezi același lucru: The Hunger Games! Vuiește internetul! Se publică mii de articole despre: debutul spectaculos la box office, cum s-au îmbrăcat actorii la lansare, cum arătau starurile filmului în şcoala generală sau reacțiile rasiste ale unor fani. Încep dezbateri despre cât de violent este filmul, ce învătăm din Hunger Games, ce nu învățăm din Hunger Games, ce părere au actorii despre cam tot ce mișcă și apar multe, extrem de multe păreri ale unor staruri care spun, în principiu, cam același lucru: filmul este bun!
DA! Am înțeles! Este fantastic, fabulos, mirobolant, ravisant, GROZAV! Acum, lăsați-mă în pace! Serios, sunt intoxicată de tot bombardamentul acesta de informații, care a reușit să transforme the Hunger Games in The Anger Games, cel puțin pentru mine.
Până la lansarea filmului, aveam oricum de gând să citesc cărțile, despre care auzisem numai de bine (în limitele suportabile ale auzitului de bine). The Anger Games este o trilogie scrisă de Suzanne Collins, iar primul volum a apărut în 2008, când nu îmi amintesc să fi dat naștere unei astfel de isterii. Patru ani mai târziu, Hollywood-ul intră pe fir și iată ce iese.
Nu știu alții cum sunt, dar, în cazul meu, cu cât se vorbește mai mult despre un film, cu atât sunt mai puțin tentată să-l văd. Îmi place ideea de bază a trilogiei, deși am mai întâlnit laitmotivul luptei pentru supraviețuire într-o societate post-apocaliptică de multe ori până acum, dar o sa stau cuminte acasă până trece valul, așa cum am făcut și cu Avatar.
Citiţi şi
Ce cutiuțe pentru felii de tort alegem în funcție de vibe-ul cofetăriei și de ce contează modelul
Servicii SEO: importanța promovării online pentru afaceri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
