O fată greu de mulţumit

Georgiana Voinea

19 April 2012

Habar n-am avut cine a fost Jeni Acterian până când n-am văzut pe raftul unei librării de pe Magheru ”Jurnalul unei fete greu de mulțumit”. Intrasem după al doilea volum din manualul de jurnalism şi, cum orice loc din București era mai plăcut decât camera mea aglomerată din cămin, am început să răsfoiesc cartea a cărei titlu m-a atras ca un magnet.

Am nimerit fix la pagina în care Jeni vorbea despre ziua ei. Ca orice narcisistă care se respectă, dezvolt o simpatie imediată pentru persoanele care au ceva în comun cu mine, iar ziua de naștere ocupă un loc special pe listă. Am mai citit, pe sărite, câteva rânduri și am simțit pe dată că Jeni este o versiune a mea de la începutul secolului trecut, sau, mai bine zis, că eu sunt o versiune  mai recentă a ei. A fost de ajuns să citesc cartea ca să-mi dau seama că m-am flatat degeaba și că nu prea mergea comparaţia, dar asta e o altă discuție. Ca urmare, am renunțat la manual, mi-am dat toți banii pe jurnal, m-am întors în camera mea mizerabilă și l-am citit pe nerăsuflate. A meritat și ultimul leu.

Deși toată opera ei se rezumă doar la acest jurnal și la un volum de corespondență, mi-a fost de ajuns să aflu că printre prietenii ei cei mai apropiați au fost Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Emil Botta, Alice Botez sau Marieta Sadova, ori că i-a avut ca profesori, la Universitate, pe Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, pe care nu se sfiește să-i descrie, uneori, cu sarcasm, ca să pot spune că fata greu de mulţumit făcea parte din familia de intelectuali interbelici.

Dacă tot am pomenit de sarcasm, trebuie să vă spun că este unul dintre elementele care o definesc pe Jeni Acterian. Mintea ascuţită, analizele psihologice fine, cinismul, frica de moarte, dar și romantismul și sensibilitatea de moment, toate se îmbină în personalitatea acestei fete incredibile. Cum jurnalul nu a fost niciodată menit publicării, ea însăși mărturisind, în paginile lui, că ar trebui să fie ars pentru a nu ajunge public, Jeni nu se auto-cenzurează și dă verdicte sigure, ajunge la concluzii nemiloase și apelează, uneori, la o ironie atât de tăioasă încât victimele ar fi avut nevoie de multe copci.

Totuși, impresia finală este că Jeni voia ca jurnalul să-i fie citit de alții, altfel chiar l-ar fi ars și nu ar fi scris: “Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mâna acest caiet şi m-am apucat – precum se vede – să plictisesc “eul” meu viitor”.

Frica ei de moarte este peste tot. ”Ce frică mi-e, Doamne! Da, mi-e frică, frică de moarte. Vreau să trăiesc. Sunt încă atât de tânără! Am o spaimă nebună!”. Ca și ideea de eliberare, de evadare dintr-o existență care nu o mulțumește: ”Tânjesc după ceva nou, tare aș vrea să nu fiu obligată să fac mereu același lucru!” Este nemiloasă cu sine: ”Mă apasă sentimentul propriei mediocrități, al unei vieți cenușii, al unei inutilități sufocante”, pentru ca, imediat, să se simtă net superioară celorlalți. Se simte romantică, aproape plânge ascultând o simfonie, pentru ca, două rânduri mai jos, să se taxeze cinic pentru acel moment de slăbiciune. Citește enorm, de cele mai multe ori ce nu trebuie, lasă totul pe ultima sută de metri, iubește și urăște în același timp Bucureștiul interbelic, își deplânge soarta, dar recunoaște că nu are energia să depună niciun efort pentru a-și îmbunătăți existența.

Filosofia trece pe un plan secundar în clipa în care trebuie să se întrețină financiar. După absolvirea Facultății de Litere și Filosofie, cu o lucrare de licență în logică matematică, pierde ocazia unei burse la Sorbona din cauza războiului și este ajutată să găsească un post la Casa de Finanțare și Amortizare. Mai târziu, se înscrie la Facultatea de Regie, face asistență de regie la Teatrul Odeon și începe să traducă piese din franceză și engleză.

Așa cum era, poate, previzibil, Jeni este o femeie nefericită în dragoste. Se căsătorește cu un tânăr actor despre care este conștientă că nu o merită și este dezamăgită în asemenea măsură de căsnicie încât intră într-o perioadă de depresie în care, timp de o lună, nu iese din casă, nu vorbește cu nimeni și își petrece timpul fumând în lanț. Realitatea s-a dovedit a fi vitregă pentru o persoană cu o viață interioară atât de bogată, care visa la mai mult.

”Cred că e absolut imposibil să nu mor tânără,” scria autoarea, ceea ce s-a dovedit a fi o premoniție sumbră. Jeni a murit în 1958, la 42 de ani, de maladia Hodgkin, iar jurnalul ei a așteptat aproape patru decenii până să vadă lumina tiparului. Vorbele lui Camil Petrescu o desriu perfect pe această fată greu de mulțumit: ”Câtă luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă, atâta pasiune şi deci atâta dramă”.

Jeni Acterian, încântată de cunoştinţă!



Citiţi şi

Dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este

Disertaţie pe burta goală

Intelectualul public, o specie pe cale de dispariție

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
18,488 views

Your tuppence

  1. Marilena / 18 February 2015 12:12

    De fapt, Jeni chiar isi ardea periodic jurnalele, atunci cand teama ca cineva le-ar putea descoperi si citi o coplesea. Fratele ei a reusit sa salveze doar o mica parte din ele. Iar din aceasta, o si mai mica parte au fost publicate. Restul inca isi mai asteapta editorul, la Fundatia Arhiva Culturala Romana.

    “Ce vor fi continind, insa, celelalte caiete manuscrise, aflate la Arhivele Nationale in custodia lui Fabian Anton? Ele acopera ultimul deceniu de viata al autoarei si, totodata, primul deceniu de comunism, cu tribulatiile aferente: presiunea sistemului si deriva existentiala, mariajul nefericit al lui Jeni Arnota cu tinarul actor Adrian Georgescu, deceptia declansatoare a limfogranulomatozei maligne si a sfirsitului prematur… Nu mai vorbesc de istoria intima a prietenilor si a apropiatilor. Doina Uricariu presupune, ocolitor, ca „daca aceste caiete s-au pastrat in forma lor originala, asa cum le-am vazut in anii ’80, si daca nu au fost rupte inadins foi din ele, atunci se vor putea adauga cel putin anii 1948-1949, care acum lipsesc“. Dar ceilalti ani, pina cind se incheie cu adevarat jurnalul? Editoarea a vazut toate cele peste 40 de caiete, stie asadar pina cind continua insemnarile! Din nefericire, l-a convins pe regretatul Arsavir Acterian sa lase manuscrisele Arhivelor Nationale, desi acesta intentiona sa le lase Doinei Uricariu sau lui Bedros Horasangian… Ceva ar trebui facut pentru ca acest segment dramatic de istorie personala sa vada integral lumina tiparului. Fiindca – iata – dupa 16 ani si dupa disparitia premiselor de confidentialitate, o opera de virf a diaristicii noastre a fost reeditata in aceeasi forma ciuntita. Sa recunoastem, e un eveniment frustrant.” – Paul Cernat, Observator Cultural

    Si eu astept reluarea publicarii memoriilor acestei fiinte exceptionale (nu doar “greu de multumit”) inca din anii ’90. Intre timp, tot recitesc Jurnalul. 🙂

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply
  2. Vero / 6 April 2014 17:34

    Sau un alt citat din acest jurnal, tot despre plictiseală: “Stau şi mă plictisesc. Tot stând şi plictisindu-te devii cu totul inapt să faci altceva. Nu eşti bun decât să stai şi să te plictiseşti, să te replictiseşti, să te supraplictiseşti, să te superplictiseşti, să te paraplictiseşti şi din nou…să te plictiseşti”

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro