Pe 22 ianuarie, s-a împlinit jumătate de secol de la semnarea Tratatului de la Élysée de către Charles de Gaulle şi Konrad Adenauer. Un discurs politic pentru minte şi cântecul unei franţuzoaice, evreică la origine, destinat sufletului, au înclinat definitiv balanţa către o împăcare de legendă.
Patru ani au durat „tatonările” dintre cele două ţări. Se spune că cei doi oficiali s-au întâlnit de 15 ori şi şi-au trimis zeci de scrisori în care au negociat căderea la pace. Dar, pe când cei doi oameni politici duceau pe umeri o întreagă istorie, participau la parade militare şi se rugau împreună în Catedrala Notre Dame, o voce feminină topea inimile oamenilor de rând, din Göttingen până la Paris, cu doar câteva versuri. A spus-o însuşi Gerhard Schröder, fostul cancelar german, student la vremea la care cântecul răsuna la radio: „Cântecul a ajuns la inimi”.
Interpreta era o franţuzoaică de origine evreiască, născută la Paris cu numele de Monique Andrée Serf şi cunoscută apoi drept Barbara. Avea doar 10 ani la intrarea trupelor germane în Paris, în 1940, şi a fost nevoită să se ascundă, împreună cu familia ei. Tatăl ei a violat-o în tot acest timp, iar după încheierea războiului fata a fost descoperită de o profesoară de muzică. Inevitabil, a fugit cât de departe a putut de familie şi s-a înscris la École Supérieure de Musique. Toate cântecele ei au împrumutat câte puţin din sensibilitatea, suferinţa ascunsă şi eleganţa Barbarei.
În 1962, De Gaulle rostea cu emfază de la balconul Palatului Ludwigsburg: „Vă transmit vouă, tuturor, felicitările mele! În primul rând, vă felicit pentru că sunteţi tineri. Oricine poate să vadă focul din privirea voastră, să audă forţa demonstraţiilor voastre şi să fie martor al pasiunii din fiecare dintre voi, iar acest entuziasm vă permite să fiţi stăpâni ai vieţii voastre şi ai viitorului. Sunteţi fii ai unui popor puternic! Trăiască prietenia germano-franceză!”
Barbara, în schimb, cânta, câteva luni mai târziu:
„Aici, în Göttingen, nu avem nici Sena şi nici pădurile Vincennes. Ei cunosc mai bine decât noi poveştile marilor regi francezi, dar, Herman, Peter, Helga şi Hans, aici încă înfloreşte dragostea. Aici, poveştile încep cu „a fost odată”. Atunci când ei, care sunt melancolia însăşi, nu au nimic de spus, vin aici şi ne zâmbesc. Noi înţelegem totul. Să-mi fie cu iertare dacă spun ceva ce vă uimeşte, dar copiii sunt la fel, şi în Paris şi în Göttingen. Îmi doresc să nu se mai întoarcă niciodată vremurile de ură şi vărsare de sânge, pentru că aici, în acest oraş, aici sunt oamenii pe care îi iubesc. Voi plânge lacrimi amare dacă alarmele vor suna din nou şi vom fi chemaţi iar la luptă. E totuşi atât de frumos aici, în Göttingen…”
Este doar un exemplu, poate chiar o simplă presupunere, cum că pacea nu se rezumă doar la cuvântări politice entuziaste şi tratate semnate la rece, ci pacea şi iertarea sunt consecinţe ale trăirii umane, din inimă, la cald. Dar poate că un simplu exemplu grăieşte mai bine decât pagini întregi de istorie…
Citiţi şi
