“Este prima poveste de iubire expusă, în timp real, consumatorilor de artă. O poveste devorată de public (și devorată public!) în muzee și galerii de artă, de la extazul îndrăgostirii la agonia unei despărțiri marcate prin parcurgerea pe jos a Marelui Zid Chinezesc și copleșitoarele secunde de revedere după mai bine două decenii de neuitare.” Așa începe articolul “La revedere, pentru totdeauna” scris de Sorin Tudor.
Pe 30 noiembrie 1976, artista Marina Abramovic și-a întâlnit marea dragoste: artistul german Ulay. Ce-a urmat, timp de 12 ani, până la despărțirea lor…
“În 1988, după o perioadă tensionată, Marina și Ulay au decis să se despartă prin intermediul unei călătorii inițiatice: fiecare dintre ei a pornit de la un capăt opus al Marelui Zid Chinezesc – văzut nu doar ca un zid de apărare, ci “mai mult ca o structură metafizică, o replică a Căii Lactee pe Pământ” – pentru a se întâlni, după aproape trei luni de mers pe jos, la mijlocul acestuia. Și a-și lua rămas bun. Și, pentru că viața se dovedește mereu ironică: cei doi plănuiseră această călătorie cu mult timp în urmă. Și, în planul inițial, întâlnirea lor trebuia să se finalizeze printr-o cerere în căsătorie. Însă, în cei opt ani în care au trebuit să aștepte pentru ca guvernul chinez să le aprobe cererea, iubirea lor nu a mai avut răbdare să aștepte.”
…și întâlnirea lor din martie 2010, la Muzeul de Artă Modernă din New York, în timpul expoziției retrospective a carierei Marinei – The artist is present, este minunat descris.
Documentarul realizat de Matthew Akers o acompaniază pe artista Marina Abramovic, “the grandma of performance art”, în timp ce pregătește propria expoziție. Marina a primit din partea muzeului cinci săli în care să amenajeze o expoziție retrospectivă a carierei sale. Artista este cunoscută ca cea care a dus ceea ce astăzi definim ca “performance” (“arta vie”) la statutul de artă prin manifestațiile sale radicale. De cele mai multe ori acțiunile sale au presupus vătămarea propriului corp, prin tăiere sau lovituri. În câteva rânduri a oferit audienței posibilitatea de a exprima în timp real, pe parcursul reprezentațiilor, sentimentele lor asupra corpului ei.
Astfel, pentru ca întreaga expoziție să nu fie doar o rememorare prin poze, obiecte și elemente multimedia, Marina a decis ca în patru camere să refacă, prin intermediul a 30 de tineri artiști, o parte din cele mai apreciate performance-uri realizate de dânsa, iar în cea de a cincea cameră să creeze ceva nou. Artista s-a expus pe sine în spațiul expoziției și a orarului de funcționare a muzeului, șezând pe un scaun, cu scopul să dăruiască o privire nouă (înțelegătoare) fiecărei persoane care s-ar fi așezat vis-a-vis de ea. Pe parcursul a 3 luni, cât a durat expoziția, a militat împotriva ritmului accelerat de viață și a calității timpului pe care îl petrecem cu cei din jurul nostru.
Pe lângă perspectiva artistei asupra organizării evenimentului, povestea filmului este completată de interviuri cu fostul soț, cu galeristul ei și cunoscuți din cercul ei.
Așadar, citiți și umpleți-vă sufletul, dragilor, poate nu veți avea niciodată curajul celor doi, dar cu câte o mare iubire ne suntem toți datori…
Citiţi şi
Hedonismul anilor ’50 – Summertime
Charlie Chaplin și Oona O’Neill – o dragoste considerată imposibilă, dar care a biruit timpul
