– Crezi în mine?
– Pfff… Da, normal. Stau de vorbă cu tine acum, nu? N-aș putea discuta așa de relaxată cu un fruct al imaginației mele.
– De unde știi că nu sunt fructul imaginației tale?
– Pentru că știu. Na, ți-am simțit prezența de atâtea ori încât, dacă aș fi capabilă să-mi închipui așa ceva, ar trebui să fiu declarată nebună.
– Aha.
– Dar ce-ți veni să mă întrebi dacă eu cred în tine?
– Știi cum vă îndoiți voi, oamenii, de existența mea?
– Ei, doar n-o să-mi spui acum că și tu te îndoiești de existența noastră.
– A, nu. Dar mai am nevoie de confirmări. Uneori. Tot uneori mă întreb ce vă trece prin cap.
– Păi… nu știi?
– Hai să fim serioși. Sunteți șapte miliarde. Nu toți vorbiți cu mine. E drept, nu uit nimic din ce-mi spuneți.
– Aoleu!
– Ei, lasă. Ce, acum te gândești că te-ai certat cu mine când aveai vreo 20 de ani, așa-i?
– Păi, da. Adică, te rog să mă ierți dacă te-am supărat atunci.
Talking with God – Anne Hamilton
– Ești nebună? De ce să mă supăr? Pe voi, pe oameni, vă supără sinceritatea. Mie-mi place. Mi-ai spus ce gândeai atunci despre mine. Crede-mă (ce ciudat sună asta venind de la mine) crede-mă, zic, mi-a făcut o plăcere… demiurgică să-ți dovedesc mai târziu că nu-i așa.
– Mda. Ți-am mulțumit pentru asta. Și-ți mulțumesc și acum, uite.
– A, stai liniștită. N-am spus-o ca să-ți scot ochii. Dar îmi face plăcere să-mi amintesc. Îm face plăcere bucuria din ochii fiecăruia dintre voi atunci când înțelegeți.
– Ce? Când înțelegem ce?
– Cum stă treaba.
– Și… ți se pare că eu am înțeles?
– A, nu. Mă rog, ai început, dar nu ai înțeles tot. Nici n-ai avea cum, nu e vremea. De pildă, uneori încă ți se mai pare că fac mișto de tine, nu?
– Ăăă… da, de ce să te mint…
– Că nu poți, d-aia. Cum să mă minți pe mine? Revenind: recunosc că mă amuză să văd cum îți regândești, reașezi și – care e cuvântul ăla care vă place vouă? – așa, da, resetezi principiile și rezoluțiile.
– Nu pricep. E ceva rău să ai principii?
– Sigur că nu. Doar că unele nu sunt principii, ci prostii din capetele voastre de oameni cărora le e frică de durere.
– Iartă-mă, dar exagerezi. Nu e normal să ne fie frică de durere?
– Îți mai amintești de câte ori ai căzut când învățai să mergi?
– Nu, evident.
– Tocmai. Îți spun eu: de multe. Te-ai julit, te-ai învinețit, dar acum știi să stai pe picioarele tale.
– Așa…
– Păi, draga mea, nu vezi? Juliturile și vânătăile fac parte din procesul de învățare.
– Ei, lasă, că sunt o groază de oameni care învață să meargă al dracului de bine și fără asta. Dacă vrei să știi, ăsta e unul din lucrurile care mă enervează la tine. Faptul că permiți ca unii să se chinuie rău până se ridică în picioare, iar alții o fac fluierând.
– Cred. Dar să știi că ăia cărora le e atât de ușor sunt mai săraci decât voi, ceilalți.
– Pfff… Dă-mi voie să nu le plâng de milă. Și, în fond, dacă sunt atât de „săraci”, de ce pe ei i-ai făcut așa?
– Eu?!
– Păi cine?
– Hai să lămurim o treabă. Eu nu i-am făcut așa. Toți aveți capacitatea de a învăța. Cum o folosiți nu mai e treaba mea.
– Liberul arbitru?
– Ce vă mai place să inventați expresii complicate…
– Păi, na… Nu e ușor de înțeles.
– Vai. Nici n-ai idee cât de ușor e.
– Ei, asta-i. Dacă ar fi cum zici, am fi toți filosofi.
– Greșit. Ăia sunt principalii complicatori. Na, că am inventat un cuvânt. Ha! Taman când credeam că am intrat în pană de idei cu creația.
– Bine, să lăsăm asta. Revin: cum să fie simplu de înțeles?
-Ți-am mai zis: tu ai început să pricepi. Sigur, mai e mult până departe.
– Am început să pricep? Adică?
– Ai încetat să te mai împotrivești.
– Pfff… Deci șmecheria e să fii moluscă? Asta e suprema înțelepciune?
– Nu. Șmecheria e să fii tu. Șmecheria e ca toți să fiți voi. Să vă acceptați așa cum sunteți. Eu unul așa procedez cu voi. Nu vă judec. Nu vă analizez. Doar vă învăț. Sau încerc să o fac. În momentul în care încetați să vă mai luptați cu voi înșivă, începeți să vă deschideți spre restul.
– Care rest?
– Tu vrei să furi startul? Nu-i frumos. Ți-am spus multe. Gândește-te la ce am vorbit și construiește pe asta.
– OK. Când mai putem vorbi?
– Ce întrebare e asta? Oricând.
– Bun. Unde te găsesc?
– Hm. Peste tot.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
e cineva pe aici, în izolarea asta forțată, cu care aș putea vorbi?
Mulțumirea, recunoștința și speranța. Trei ancore psihologice la sfârșit de an
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
