Om avea frica în gene, că prea ne temem. Și să trăim, și să murim. Dar, spune-se, de ce ți-e frică nu scapi. Cu moartea e clar, n-avem opțiuni, dar cu viața? 🙂 Ție de ce ți-e frică? De imensitatea posibilului, vorba lui Cioran?
În alt registru…
“Și acum despre frică
Câtă vreme suntem zidiți în biologia instinctelor, suntem ceea ce în mod natural suntem: animale. Saltul către umanitatea din noi se produce în urma unor dispute și a unor negocieri pe care fiecare individ le duce cu substratul lui pulsional. Și asta mai ales după ce, în istoria civilizației, a apărut un „loc” specializat pentru purtarea acestor negocieri: conștiința morală.[4] Civilizația este instalarea în transfigurarea instinctelor, trecerea lor prin baia cuvintelor și reformularea lor în acel „loc spiritual” care până la om nu existase. În actuala fază de evoluție, ducem pesemne această bătălie și purtăm aceste negocieri toată viața și, fără să ne dăm neapărat seama, basculăm mai tot timpul între ipostaza animalității moștenite și a umanității dobândite. Dar, de perceput, nu percepem cu adevărat bătălia decât atunci când suntem împinși în situații-limită. Acolo e verificată fibra umană a fiecăruia dintre noi. Acolo, „molecula morală”. Acolo se poartă lupta dintre diavol și înger, acolo se separă eroul, sfântul și aristocratul de poltron, de căzătură, de lichea. Și, în mod firesc, pentru că stratul de civilizație e mai subțire decât cel animal, pentru că primul n-a avut timp, în scurtul timp al istoriei, să se bătătorească, în situațiile-limită învinge de obicei zoologia. Atunci parcurgem fulgerător, de-a-ndăratelea, câteva zeci de mii de ani de evoluție. Și pe cât de greu urcăm treptele civilizației, pe atât de repede putem evada din ea și redeveni „instinct pur”.
Dacă, dintre instinctele pe care le consider fundamentale și care sunt dovada clara a animalității noastre, nevoia de hrană se poate umaniza prin gastronomie, dacă instinctul sexual se poate umaniza prin erotizare și iubire, cum se poate umaniza frica? Nu este oare frica singurul instinct pur animalic, singurul ireductibil?
„Splendoarea” fricii constă în faptul că ne dă identitatea. Suntem, în măsura în care ne este frică. Pentru că în frică suntem confruntați cu posibilitatea de a nu mai fi, ne descoperim din plin ca fiind. Abia în fața perspectivei că nu voi mai fi îmi iau în brațe eul. Frica îi trasează acestuia conturul. Am nevoie de contracția de ființă pe care o obțin prin frică (în frică mă adun în mine), pentru a afla cât de mult sunt. Concluzia e că frica mă face neliber, de vreme ce ea mă ține agățat de viață și de ființa mea. Frica e capitalul meu de ființă șantajabilă. Din pricina ei se poate face cu mine orice. Prin frică aflu că-mi port ființa ca pe suprema povară a vieții. Instinctul fricii îmi spune că viața e bunul meu cel mai de preț și că, pentru ea, trebuie să fac orice. Din faldurile fricii se iscă „instinctul de conservare”. Vrând-nevrând, câtă vreme vreau să trăiesc, sunt, astfel, la cheremul ei. Sunt condamnat la frică.
Dar ce lucru straniu! De aici rezultă, potrivit unei logici severe, că, pentru a mă elibera de frică și a deveni cu adevărat liber, puternic și curajos, trebuie să pot ca în orice clipă să mor. „Frica liberă” este frică învinsă și, de aceea, în mod esențial, curaj. Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber.[5] Dar e cu putință, de pe teritoriul animalității mele, și temeinic înfipt în ființă cum sunt, un asemenea lucru?”
Fragment din articolul lui Gabriel Liiceanu – Și acum despre frică. Valiza lui N. Steinhardt –, publicat aici.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Post-sapiens: omul care începe să se re-proiecteze
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
