Există momente în istorie în care omul nu mai poate să meargă înainte fără să-și pună întrebări despre cine/ce este. Astăzi, nu doar că ne întrebăm, dar începem să decidem. Între promisiunea longevității, editarea genetică și fuziunea cu inteligența artificială, Homo sapiens devine o etapă de tranziție. Trăim începutul post-umanului, al post-sapiens-ului – un om care nu se mai mulțumește să evolueze, ci vrea să se rescrie.
Pentru prima dată în istorie, nu mai suntem doar subiecții evoluției naturale, ci autorii unei versiuni noi de umanitate. Biotehnologia ne promite că vom putea trăi mai mult, cu mai puține boli și cu un control fără precedent asupra corpului nostru. Ne putem imagina copii „optimi”, proiectați să fie mai inteligenți, mai rezistenți, poate chiar mai buni. Ne putem imagina un viitor în care bolile cronice nu mai sunt o fatalitate, iar moartea, o alegere amânabilă.
În paralel, fuziunea om-mașină devine o realitate tangibilă. Interfețele neuronale, augmentarea cognitivă, inteligența artificială încorporabilă nu mai aparțin doar laboratoarelor. Ne apropiem de o lume în care gândul va putea naviga rețele și unde amintirile vor putea fi stocate extern, poate chiar transferate. E fascinant și înfricoșător deopotrivă. Pentru că în spatele acestui salt tehnologic se naște o întrebare incomodă: mai suntem oameni sau devenim altceva?
Și, mai ales, cine decide ce înseamnă „mai bun”? Un copil fără imperfecțiuni genetice este un dar sau o formă de control? Un creier conectat la AI este un avantaj sau o pierdere a intimității interioare? În goana noastră după perfecțiune, riscăm să ne amputăm tocmai vulnerabilitățile care ne definesc. Frica, fragilitatea, eșecul – toate acele nuanțe dureroase, dar profund umane – pot deveni repere de care ne rușinăm, în loc să le prețuim.
Umanitatea post-sapiens nu trebuie să însemne doar supraviețuire optimizată, ci regândirea sensului. Poate că nu perfecțiunea ne va salva, ci capacitatea de a rămâne lucizi în fața mirajului progresului. De a pune întrebări etice înaintea soluțiilor tehnologice. De a înțelege că limita – acel „nu” care ne definește – este poate cea mai profundă formă de libertate. În cele din urmă, viitorul nu ne cere să fim zei. Ne cere, poate, doar să fim mai umani, chiar și atunci când putem fi mai mult.
Întrebarea reală care se strecoară în tot mai multe discursuri – fie ele științifice, filosofice sau pur speculative – nu mai este ce vom face în viitor, ci ce vom mai fi?
După zeci de mii de ani de evoluție, Homo sapiens a ajuns într-un punct fără precedent: a supraviețuit foametei, a învins bolile care cândva îi decimau triburile, a domesticit natura și a construit imperii, orașe, civilizații. Astăzi, omul nu mai e la mila lumii – e arhitectul ei. Iar această putere fără precedent îl confruntă cu o întrebare tulburătoare: dacă am ajuns aici, ce urmează după noi?
Pentru unii, răspunsul este clar: post-sapiens. O versiune nouă, augmentată a omului – mai inteligentă, mai rezistentă, mai interconectată. Pentru alții, această idee e fie o iluzie periculoasă, fie începutul unei tranziții care ne va costa exact ceea ce ne definește ca specie: conștiința propriei fragilități.
Yuval Noah Harari, în cărțile sale Sapiens și Homo Deus, propune o viziune provocatoare asupra acestui viitor. El sugerează că omul, odată eliberat de grijile ancestrale – moartea, boala, foametea –, nu se oprește, ci continuă să caute. Nu mai caută supraviețuirea, ci puterea. Nu mai vrea doar sens, ci control absolut: asupra corpului, asupra minții, asupra lumii. Într-un interviu pentru The Guardian, Harari avertizează însă că această goană spre perfecțiune ar putea sfârși prin a ne face irelevanți. Într-o lume condusă de algoritmi care ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, libertatea devine o iluzie, iar omul – o rotiță redundantă într-un sistem guvernat de date.
Filosoful Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford, merge chiar mai departe. În viziunea lui, omul nu este finalul călătoriei evolutive, ci o verigă intermediară, un „pod” între stadiul biologic și ceva cu totul nou: conștiințe non-biologice, existențe digitale, ființe care nu vor mai avea nevoie de carne, somn sau durere. În acest scenariu transumanist, ideea de „umanitate” devine un concept istoric, nu o constantă. Și dacă, într-o zi, cineva va privi înapoi la Homo sapiens, o va face așa cum noi ne uităm astăzi la Homo habilis – cu interes antropologic, dar fără identificare emoțională.
În contrapunct, Michio Kaku – fizicianul cu vocație de povestitor – oferă o viziune mai optimistă: crede că ne vom adapta, că ne vom contopi cu tehnologia fără să pierdem esența umană. Vom trăi mai mult, poate veșnic. Vom locui pe alte planete. Vom avea corpuri reparabile și minți care comunică direct prin gânduri. În loc să ne temem de dispariție, ar trebui să ne pregătim pentru extindere. Dar chiar și în această variantă entuziastă, rămâne întrebarea: dacă devenim altceva, vom mai ști că am fost oameni?
Pe marginea acestei prăpăstii a viitorului stă și figura controversată a lui Elon Musk. Fără a fi teoretician, are o intuiție acută a riscurilor. El consideră că inteligența artificială este poate cea mai mare amenințare la adresa umanității. Nu pentru că ne va distruge într-un scenariu de tip „Terminator”, ci pentru că ne va depăși atât de complet, încât va decide că nu mai suntem necesari. Singura soluție? Să ne augmentăm, să devenim cyborgi, să ne conectăm la AI înainte ca aceasta să ne înlocuiască. O strategie de supraviețuire, nu de evoluție.
Și totuși, în toată această avalanșă de ipoteze, scenarii și teorii, lipsește adesea întrebarea cea mai simplă: ce fel de omenire va moșteni acest viitor? Vorbim, în cele mai multe cazuri, despre o elită tehnologică, albă, masculină, educată în vest, care își permite să viseze la nemurire digitală și upload de conștiință. Ce se întâmplă cu ceilalți? Ce se întâmplă cu omenirea reală – diversă, fragilă, încă prinsă în conflicte de bază, în nedreptăți structurale și în limitele corpului?
Poate că post-sapiens nu este o destinație universală, ci un privilegiu. Poate că nu toți vom ajunge acolo. Sau poate că niciunul dintre noi nu va mai fi acolo ca om.
Și-atunci, ne întrebăm: viitorul este despre progres sau despre dispariție? Despre control sau despre renunțare? Ne vom salva, sau ne vom transcende într-atât încât nu ne vom mai recunoaște?
Orice răspuns e încă prematur. Dar întrebarea rămâne deschisă. Și esențială.
Citiţi şi
Omul fără libertate e deja mort
Dar dacă n-am (mai) fi proști?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
