A fi sau a nu fi îndrăgostit

Nora Dincă

18 September 2014

Nora DincăCând te aștepți mai puțin, când de fapt nu mai aștepți mai nimic dinspre tine, de la tine, când crezi că în sfârșit oboseala și anii te-au înțelepțit și ți-au domesticit sufletul, că furtuna de vară care-ai fost a îmbătrânit într-o adiere de toamnă, apare iar Iubirea – cu jar, cu haos, cu nebunie, luminând în tine unghere nebănuite și irespirabil de frumoase. Și realizezi – a câta oară?! – că știai atât de puține despre tine. Și rămâi năuc în mijlocul vieții tale și-ți spui: „Ce porcărie! De ce? Ce trebuie să văd? Ce trebuie să-nvăț? E un test?!” – sigur nu e vreun cadou, la câte ai de ispășit. Și privești încremenit și inima-ți explodează venele în cap și faci un atac cerebral răsunător, iar sechelele lui, pesemne, te hotărăsc s-o trăiești și pe-asta. Uite-așa, fără cap.

Păi ce altceva ai putea face?! Cum să reziști la atâta frumusețe, cum să reziști la achiziționarea unei asemenea bijuterii de amintire? Să spui: “Îți mulțumesc, Doamne, pentru că -din motive numai de Tine știute și înțelese- mi-ai scos în cale omul ăsta, dar mă ierți, chiar nu pot să-l trăiesc, mi L-ai trimis prea târziu”? Pe bune?! Eu?! Nu știu cum!!! Nu pot! Pentru că, de fapt, chiar nu vreau să-mi refuz vreun moment de grație, de viu!… Și da, toți specialiștii, familia, prietenii vor defila cu responsabilitățile, cu focul de paie, cu „Bagă-ți mințile-n cap, nu mai ești un copil”…bla, bla. Și toți vor avea dreptate. Nu poți explica nimănui că te afli în fața unei situații în care, pentru tine, cumva, nu există alegere. Nu există decât „m-arunc”.

Desigur, întotdeuna există alegere. Dar fuga n-ar trebui să fie niciodată o opțiune. Te gândești și că poate până la urmă ești tu defect la cap și la suflet și că ar fi trebuit să-nveți dracului ceva de la toate alegerile precedente, care nu te-au dezamăgit, dar vai, nici nu te-au oprit. Și poate nici asta n-o să te oprească din îndrăgosteala perpetuuă în care ți-ai trăit și irosit viața. Și-atunci? Ce rost au toate astea?!…Frumusețe. Și atât. Goana după frumusețe. Și mult egoism, da. Și de ce e gresit să părăsești locul unde nu mai există frumusețe, să obosești să-i cârpești găurile – făcute de viața grea, de rutină, și nu neaparat de el sau de ea sau de lipsa de dragoste – și să o culegi pe cea care ți se oferă proaspătă, intensă, fierbinte, acum (chiar dacă va avea cândva aceeași soartă cu toate)? De ce e un păcat să vrei să iubești? Să vrei să te simți viu? E-atât de al dracului de scurtă viața asta – aș vrea să pot să nu construiesc nimic altceva decât frumusețe. Iar dragostea – în toate manifestările ei posibile – este singura care naște frumusețe.

in love again

Am asistat deunăzi la o discuție aprinsă pe tema timpului în care ne putem îndrăgosti. Timpul acceptat de societate pentru a valida o îndrăgosteală autentică. Chiar așa! În cât timp se poate întâmpla?! Există vreun manual, vreun studiu al cercetătorilor britanici, vreo regulă? O săptămână, o lună, trei, zece zile, trei zile, trei ore? Mie, odată, mi-a luat trei zile! Ba chiar două-trei până ce creierul a procesat și pronunțat enunțul. Să nu mai spun că știu pe cineva căruia i s-a-ntamplat în două ore! Am aflat și că îndrăgostelile virtuale sunt primele în topul celor mai fulgerătoare, mistuitoare și lipsite de logică îndrăgosteli – dar aici e nevoie de două minți strălucite, de doi virtuozi în comunicare scrisă, de multe doruri neîmplinite (conștiente sau nu), de două suflete capabile să reziste la asemenea tăvălug, într-un timp atât de scurt (și la eventual trista trezire la realitate ce ar putea urma)….

Prea multe piese dintr-un puzzle greu care să se lege magic… Foc de paie! veți zice în cor. Hmm… De fapt, până la urmă nici nu este vorba despre un proces complicat care să te ducă la stadiul de îndrăgosteală. Ci despre a ști pur și simplu. Apoi despre a accepta că așa ceva este cu putință – și nu la 16 sau 20 de ani, ci la maturitatea cea mai coaptă cu putință. Ca și cum poveștile ar fi deja programate în noi, cu mult înainte de a apărea în viețile noastre, dinainte chiar de a ne naște. Sunt scrise acolo, în ADN-ul nostru și ne curg prin vene. Și când vine vremea să le trăim, doar se suprapun niște coduri de bare, ceva, și gata! Se deschide o ușă zăvorâtă până atunci cu mii de lacăte care ne împiedicau să intrăm în camera tezaurului și trăiam bezmetici în niște cămăruțe strâmte, niciodată de ajuns. Ei bine, nu vă imaginați că e vreo revelație. E chinuitor, pentru că trebuie să luptăm cu niște mecanisme în care am fost educați și pe care le-am exersat îndelung. E copleșitor, pentru că sufletul, bietul, oricât ar fi fost deja de năvalnic, nu poate să încapă din prima atâta fericire și rămâi fără aer o vreme. Dacă poveștile apar în viața ta când deja ea e destul de „prinsă cu viața”, creierul se așază de-a curmezișul, și nefăcând față încăpățânării tale, se retrage și intră într-o comă indusă ca să nu poată fi chemat nici măcar ca martor în caz de procese existențiale  –”n-am văzut, n-am auzit, nici n-am fost de față”.

O altă întrebare ar fi de câte ori te poți îndrăgosti într-o viață. De câte ori este posibil, dar mai ales de câte ori este permis, de câte ori e de de bun simț, și dincolo de care măsură trebuie să te gândești serios că ești o panaramă de om, imatur și incapabil să construiască ceva durabil până la sfârșitul zilelor? Desigur nu vorbim de îndrăgosteli de-o noapte pe care le uiți odată cu răsăritul soarelui, ci de mistuitoarele îndrăgosteli care-ți schimbă viața – în mai bine, în bine, în rău, în catastrofal – care te răvășesc, care-ți dau peste cap toate iluziile-certitudini în care trăiseși până atunci – chiar dacă s-au consumat în doar o săptămână.

Am întâlnit oameni care n-au trăit o îndrăgosteală, o dragoste mare, în toată viața lor. Și oameni care se îndrăgostesc o dată la șase luni. Ce face diferența între ei? Norocul, abordări diferite ale vieții, temperamentul… Sunt unii mai buni decât ceilalți? Știe cineva? Contează să știm? De ce?

Oricum ar fi, întotdeauna îi voi prefera pe bezmeticii veșnic îndrăgostiți – cu toate păcatele lor – celor cu suflete sterpe, incapabile să simtă iubirea, să riște pentru ea, să lupte pentru ea, să ardă pentru ea. Pentru că, orice ați spune, momentele în care ne îndrăgostim, sunt momente de grație, sunt treziri, sunt doruri neștiute, sunt starea noastră de viu. Zorba al nostru. Și mult Dumnezeu.



Citiţi şi

Plâng din tot sufletul, apoi îmi refac machiajul și merg mai departe

Dacă ți se pare că este mai bine, poate că o să lăsăm lucrurile așa un timp

Și iar s-a întors

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,544 views

Your tuppence

  1. Corina / 13 July 2016 22:30

    Foarte bine scrii, Nora!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro