A ta de tot. Al tău de tot

Miruna Lepuș

16 June 2015

Miruna LepușNae Ionescu şi‑a cunoscut viitoarea soţie acum mai bine de un secol, iar dragostea Elenei-Margareta pentru el avea să dureze şaizeci de ani, până la moartea ei, deşi legătura lor durase mai puţin de douăzeci de ani şi el murise la nici zece ani după încheierea acesteia. Anul acesta, când se comemorează 75 de ani de la moartea lui Nae Ionescu şi 125 de ani de la naşterea lui şi se împlinesc şi 100 de ani de la căsătoria celor doi, Editura Vremea publică o selecţie din corespondenţa celor doi, O carte de dragoste. A ta de tot. Al tău de tot. File de corespondenţă, de Elena-Margareta Ionescu, Nae Ionescu. O multitudine de cifre rotunde privind o relaţie dintru început şi fatalmente inegală, dezechilibrată, dar a cărei amintire continuă să fascineze şi să trezească sentimente contradictorii.

Legătura dintre cei doi viitori soţi începe la sfârşitul anului universitar 1910‑1911 (care era al doilea an de facultate pentru Nae Ionescu, student la secţia Filosofie, respectiv primul an pentru Elena‑Margareta Fotino de la Filologie), mai exact pe 21 mai; prima scrisoare păstrată este datată 11 iulie 1911. Conform uzanţei epocii, cele dintâi epistole sunt foarte protocolare, iar cei doi vor începe să se adreseze cu „tu” abia un an mai târziu, după ce Nae Ionescu o vizitează pe viitoarea soţie la Bârlad, în casa părinţilor ei.

După ce, la mijlocul lui iulie 1913, Elena‑Mar­ga­reta pleacă de acasă în urma neînţelegerilor cu mama vitregă, se refugiază în casa unor rude din Iaşi, unde cei doi se logodesc la începutul lui septembrie. O lună mai târziu, Nae Ionescu pleca la studii în Germania, la Göttingen, de unde în 1914 se mută la München.

ei doi

La sfârşitul lui 1915, cei doi se căsătoresc şi pleacă la scurtă vreme în Germania, la München. Perioada de fericire conjugală nu va dura însă decât până în luna octombrie 1916, când Nae Ionescu este luat prizonier de război, după ce România ieşise din starea de neutralitate în luna august a aceluiaşi an. Va fi eliberat abia în august 1917, cu condiţia de a nu părăsi Germania şi de a-şi găsi în prealabil un post. Primul fiu, Radu‑Mircea, se născuse la 31 ianuarie 1917, iar al doilea, Răzvan, avea să se nască la 23 iunie 1918. La 3 aprilie 1919, Nae Ionescu îşi susţine teza de doctorat la München şi o lună mai târziu se întoarce cu familia în ţară.

În toamna lui 1919, Nae Ionescu devenea director de studii şi profesor de limba germană la Liceul „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. În paralel, ţinea şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, la Catedra de Logică şi Teoria cunoştinţei a fostului său profesor, Constantin Rădulescu‑Motru, deşi avea să fie titularizat ca asistent abia la 1 ianuarie 1920; avea să urce toate treptele ierarhice, până la cea de profesor agregat, şi, pe lângă activitatea didactică, avea să devină unul dintre redutabilii jurnalişti interbelici, proprietar al ziarului Cuvântul.

La sfârşitul lui 1919 s‑a născut cel de‑al treilea copil al cuplului, Dan, care însă nu avea să trăiască decât un an şi jumătate. Tot pe atunci, Elena‑Margareta se va muta cu copiii la Târgovişte, unde va locui până cel puţin în luna august 1921, ulterior familia locuind cu chirie în Bucureşti, la mai multe adrese.

Cea mai mare parte a scrisorilor sunt din aceşti primi opt ani. Celelalte sunt scrise mai ales în perioadele în care unul dintre soţi era plecat din ţară. După anul 1930, când protagoniştii s-au separat, fără însă a divorţa, scrisorile sunt strict legate de copii şi de probleme curente.

Corespondenţa celor doi nu conţine exclusiv elemente ce ţin de universul intim al relaţiei, ci şi informaţii preţioase despre Nae Ionescu – locuri pe unde acesta a trecut, activităţi întreprinse, preocupări, centre de interes, chiar şi o primă schiţă a teoriei trăirismului şi o notaţie privind convingerea că avea să joace un important rol politic.

Deşi numărul de scrisori ale celor doi protagonişti este echilibrat şi numele Profesorului este unul de seamă, personajul ale cărui trăiri şi trăsături reies mai pregnant este însă cel de-al doilea, Elena-Margareta. Ea este mai naivă, mai sinceră, mai influenţabilă, mai implicată, mai dispusă la sacrificiu – aparent soţia ideală – şi poate că prin asta victima lui perfectă, victima „cuceritorului” – cum a fost el numit de numeroşi apropiaţi şi exegeţi –, care nu lasă să i se întrevadă sufletul de dincolo de cuvinte. Un exemplu aparent minor, dar plin de semnificaţii, este felul în care viitorii soţi îşi semnau scrisorile: la început, Elena‑Margareta semna „Margareta Fotino”, însă după un an de corespondenţă devenea „Ilenuţa”, aşa cum îi spunea el; corespondentul ei, în schimb, continua să semneze „N. (C.) Ionescu” chiar şi la aproape două luni după logodnă, ceea ce denotă o cu totul altă poziţionare faţă de relaţia lor, deşi cuvintele scrise arată, la prima vedere, o mare dragoste. Pentru Elena‑Margareta Fotino, începutul legăturii cu Nae Ionescu la sfârşitul primului an de facultate echivalase cu zărirea unei oaze nebănuite, care însă nu avea să‑i ofere doar apa necesară vieţii, ci şi premisele pentru şase decenii de zbucium, nelinişte, aşteptări neîmplinite, greutăţi cotidiene, solitudine, totul dublat de drama trecerii de la statutul de soţie a unui remarcabil profesor şi ziarist la cel de femeie singură şi, mai apoi, în anii comunismului, de soţie a unui „legionar”, a unui „fascist”. Singura alinare rămăsese probabil amintirea unor clipe fericite din tinereţe. Şi mândria de a fi fost soţia unui mare jurnalist interbelic şi a poate celui mai important catalizator de gândire în rândurile studenţimii româneşti din secolul XX.

plicuri

Vă prezentăm mai jos două dintre scrisorile celor doi, incluse în volumul O carte de dragoste. A ta de tot. Al tău de tot. File de corespondenţă, de Elena-Margareta Ionescu, Nae Ionescu:

Corespondenta NI

[19 iunie 1925, Paris]

Dragă Ilenuţă, am început prin a scrie adresa; şi nu ştiu cum mi‑a venit, am scris‑o ca „atunci”. Mi‑am dat seama numai după ce am făcut‑o. Îţi dai tu seama de când n‑am mai pus eu adresa aşa, în colţ, la stânga sus? (Sau poate că… iar spun prostii; poate că am mai pus‑o şi altă dată. Dar fără să o ştiu şi fără să o trăiesc.)

Cum era mai bine, atunci sau acuma? E o vreme de când mă gândesc. De bună seamă, fiecare din noi mergem spre o lămurire interioară; ne aşezăm. Pe măsură ce entuziasmul cu intransigenţele lui scade, dispar şi atitudinile categorice. Ne relativizăm în măsura îmbătrânirii noastre. Asta poate aduce linişte (sau numai repaos).

Dar tot rămâne întrebarea: când era mai bine? Nu aş vrea să ocăresc prezentul, dar nu aş vrea nici să nedreptăţesc trecutul. Atunci aveam entuziasm şi încredere –acuma nu mai am ambiţii; deci nu mai am noroc de încredere şi entuziasm. Asta rezumă toată situaţia; şi tot asta e şi singura schimbare.

Da‑da, singura. Te văd şi acum cum ai plecat luni de la gară; ca un mânz necăjit mergeai: încordat şi cu capul în jos. Să nu te vadă lumea. Ştiu. Te‑am urmărit până ai intrat pe uşă. Nu te‑ai mai uitat – sau nu mai m‑ai văzut. O dată, parcă te‑ai fi întors. Am făcut semn cu mâna; dar nu vedeai. Eu? Să nu mai vorbim de mine…

Atunci, ce s‑a schimbat? „Amorurile” noastre? Prostii toate. Nu mai putem avea. E un capitol închis. Să nu ne mai facem nici sânge‑rău, nici iluzii. Tot noi suntem, cei de acu’ cincisprezece ani. Tot noi doi. Nu a pătruns nimeni între noi. Timpul, da, a curs, dar a curs asupra noastră a amândurora. Sigur că nu era nevoie să viu la Paris ca să‑ţi spun lucrurile astea. Dar de departe se spune mai bine; şi se simte mai bine (după teoria mea: ştii, cu nevasta şi cu aerul). Ei, acuma destul cu sentimentalismele.

Parisul, foarte frumos; mult mai frumos ca iarna. Am dat o raită. Grozav de multă lume. Cred că face să fie văzut. O să‑l vezi. Sunt la Trianon Palace Hotel, Rue Vaugirard. Plătesc 25 fr. pe zi. Cam asta o să trebuiască să plăteşti şi tu: 20‑25 fr.

Nenorocire: s‑au scumpit taxi‑urile! Sau cel puţin aşa mi se pare mie.

Astă‑noapte am dormit la Hotel des Américains. Sosind prea devreme la Paris, aci la hotel nu aveam cameră reţinută. Am plătit 28 fr. O pârleală. A doua: ieşind de la bancă şi fiindu‑mi foame, m‑am dus la Weber pe Rue Royale să mănânc: une sole frite, des rognons au brochet, fraises, café, 1/2 bouteille de Bordeaux rouge, total 38 fr. Brrrr! Comentariu: … „jura, mais un peu tard – qu’on ne ly prendrait plus.”

La Bancă am găsit o scrisoare de la Père Jérôme. Să mă duc să‑l văd la Brugges. Ştiam. Să văd cât costă. Şi să văd cât mă costă statul aci. Şi să văd ce fac eu aci. Şi pe urmă…

Băieţii ce fac? Sărută‑i.

Scrie‑mi.

Te îmbrăţişez şi te sărut,

 

Nae

 

Scrisoare expediată la Bucureşti, str. Porumbaru 4.

 

 [25 iunie 1925, Bucureşti]

Miercuri. Papaliţe iubit, primesc chiar acum scrisoarea ta de joi. Că tu ai scris adresa ca „atunci” e fără îndoială semnificativ; dar că şi eu, scriindu‑ţi, am procedat la fel, fără să ştiu ce faci tu, e cel puţin uimitor. Mi‑aduc perfect aminte: scriam şi mă miram în acelaşi timp de această revenire… „Şi scriu numai lui aşa”, asta a fost explicaţia pe care mi‑am dat‑o aproape inconştient. Că tu şi eu rămânem tot noi e fatal; dar nu fiindcă fiecare din noi nu am mai putea iubi, ci fiindcă am iubit complet; fiindcă, cu sau fără voia noastră, cu toate neînţelegerile noastre, noi ne‑am completat şi ne‑am unit indisolubil.

Orice am da altor iubiri, nu va fi niciodată nici de aceeaşi calitate, şi nici cel puţin de aceeaşi esenţă. După 15 ani, dorinţa în noi e aproape complet tocită, dar a rămas afecţiunea, care e mai tare chiar decât noi. Sunt atât de convinsă că nimic nu ne mai poate despărţi, decât doar în aparenţă şi temporar, nici chiar „amorurile noastre”, încât am pierdut cu totul frica de tentaţiile care te‑ar putea îndepărta, căci ştiu că te vei reîntoarce la mine.

Ieri a venit Lenţuş şi mi‑a cerut adresa ta pentru Violeta, care nu‑şi va putea găsi cameră la Paris fără tine! În primul moment am avut inconştient o mică tresărire şi apoi, cu toată liniştea sufletească, i‑am dat toate lămuririle necesare. O să ai o curiozitate? un moment de slăbiciune a simţurilor? Ei, şi? Te vei convinge o dată mai mult că, totuşi, nu existăm decât noi doi. Aşa, papaliţe mic. Copiii sunt sănătoşi; Radu cam tuşeşte, dar nu e nimic grav.

Ieri a fost ziua lui Răzvan: am mâncat seara în grădină la Amărăşteanu cu Lala, Lilica şi Costică Gebs. Am făcut un chef monstru: Fräulein war ganz hin. Radu s‑a întors acasă pe patru cărări şi cântând ca beţivii, iar Răzvan ne‑a ţinut nişte discursuri într‑o limbă proprie şi cu gesturi adecvate! Am râs cu lacrimi!

Încolo, nimic interesant. Colonelul şi‑a cumpărat 2 boboci de raţă şi‑i hrăneşte cu florile mele! Azi i‑am făcut morală ca la copiii mici. Ce să‑i faci? E desigur mai tânăr decât copiii noştri.

Te îmbrăţişăm cu toată dragostea şi te sărutăm,

 

Ilenuţa 

Scrisoare expediată la Paris, Trianon Palace Hôtel, rue Vaugirard.

Lansarea volumul a avut loc astăzi.



Citiţi şi

Enescu – bărbat, zeu sau demon

Ghici la ce am renunţat pentru Moş?!

Femeia cu un singur cercel

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,035 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro