Din jurnalul unei soții

Miruna Lepuș

18 March 2015

În ciuda separării de soţul ei, Elena-Margareta Ionescu a întreţinut relaţii de amiciţie cu unii dintre apropiaţii şi studenţii soţului ei. Totuşi, existenţa ei a fost una solitară după această despărţire, jurnalul de faţă, care acoperă, cu pauze lungi, perioada 1918-1961, fiind o mărturie dureroasă despre o legătură ce nu avea datele necesare pentru a dura şi despre o dragoste care a continuat mult după ce relaţia s-a destrămat.

Elena-Margareta si Nae Ionescu

Elena-Margareta Ionescu a ţinut un jurnal. Jurnalul unei femei singure, foarte singure, care trăieşte din dragostea care a fost. Vă prezentăm mai jos câteva fragmente din jurnalul ţinut de Elena-Margareta Ionescu între 1918 şi 1961.

Însemnare din 25 noiembrie 1918, după doar trei ani de căsnicie: 

„[…] Pentru el [Nae Ionescu] sunt un câine credincios, chiar un câine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Şi, ciudat, m‑am obicinuit cu gândul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s‑ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forţă supraomenească, care‑mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine.

Cu Nae a fost, sigur, mult mai greu la început: m‑am simţit insultată, nepreţuită în ceea ce credeam eu mai bun în mine, în adânca mea viaţă sufletească. M‑am revoltat, mintea mea s‑a cabrat în faţa acceptării acestei posibilităţi şi… a învins tăria sufletească, puterea de a trăi în mine însămi mai intens şi mai vibrator ca oricând altă dată. […]”

Însemnare din 17 octombrie 1937, la aproximativ şapte ani de la despărţire: 

„[…] Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce. Sentimentul acesta îmi face viaţa suportabilă, de la el îmi vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzeşte. Şi totuşi, spun tuturor că nu‑l iubesc. Vorbele mele sunt singurul meu scut de apărare. Când spun: „Nu‑1 iubesc şi nu l‑am iubit niciodată cu adevărat, eram prea tânără când soarta mi 1‑a scos în cale ca să ştiu dacă iubesc sau nu” şi văd că ceilalţi cred lucrul acesta, am impresia aproape că‑1 cred şi eu. Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n‑o ştie, nimeni n‑o bănuieşte. Acesta e singurul lucru care‑mi aparţine numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea şi numai a mea.

Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea. M‑a vrăjit, trăiesc sub farmecul dragostei lui care nu mai există pentru mine, dar care a existat, care m‑a încălzit, care mi‑a dat viaţă. Asta e a mea, e mult mai existentă pentru mine decât călătoria mea în Italia, decât toaletele mele frumoase sau complimentele care mi se fac. E o ficţiune, e o iluzie, e vântul care trece, e pasărea care zboară, e soarele care apune, e, poate, mai puţin decât atât. E ceva impalpabil, dar e. Şi acel simplu e e mai mult decât orce, e sigurul lucru care există real, fiindcă trăieşte în mine, se scurge cu viaţa mea şi va muri probabil cu mine, dacă dincolo de viaţă nu mai e nimic. Şi nimeni nu mi‑l poate lua, tocmai fiindcă nu e palpabil.

Cred că, dacă cineva ar parveni vreodată să citească rândurile astea, ar spune că sunt nebună. Sunt totuşi mult mai echilibrată decât ei toţi: am în mine ceva ce ei nu au. Asta e tot. Am puterea de a crea o dragoste şi de a o întreţine deasupra şi peste toate încercările de distrugere venite din afară şi chiar de la el. Îl iubesc cu sau fără voia lui, îl iubesc cu sau fără ştiinţa lui, îl iubesc fiindcă îl iubesc. Şi ştiu că nu merită această iubire, dar i‑o dau fiindcă e a lui. N‑o merită ambiţia lui, n‑o merită vanitatea lui, n‑o merită nestatornicia lui, dar o merită făptura lui deosebită de celelalte. […]”

Însemnare din 15 martie 1940, ziua morţii lui Nae Ionescu: 

jurnal-nae-ionescu-324x500„A murit Nae. A murit, a murit… E oare cu putinţă? Sunt complet năucită! Cum pot eu să înţeleg un asemenea lucru? Nae mort, Nae pământ? El, care a fost numai spirit, numai inteligenţă şi strălucire? E cu putinţă, Doamne, e cu putinţă aşa ceva? Odată cu el se năruie tot ce a clădit cu talentul lui de 20 de ani încoace. N‑a scris mai nimic şi nu rămâne pentru mai târziu mai nimic de pe urma lui; şi totuşi, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covârşitor asupra întregei ţări.

Nae, Nae, cum e cu putinţă ca tu să nu mai fii? Niciodată n‑o să mai vorbesc cu tine? Niciodată n‑o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămân aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decât pentru tine şi pentru copilaşii noştri. Ce se vor face ei fără tine? Sunt amândoi distruşi de durere.

Numai la atâta se reduce viaţa unui om ca tine? Numai pentru atâta ai fost înzestrat cu atâta dărnicie de Creator? Să mori fără să‑ţi vezi realizat nici unul din visurile tinereţii tale?

Dar ce ştim noi? Dumnezeu singur ştie de ce a hotărât astfel. Menirea noastră pe pământ de el este hotărâtă şi tot de el limitată. Nu ne e îngăduit nouă, simpli muritori, să privim prea des la stele. Din pământ suntem creaţi şi în pământ trebuie să ne întoarcem.

Procul et prope, dum vivam et ultra (Departe şi aproape, cât timp vom fi în viaţă şi chiar după aceea. (în latină în original)), mi‑ai scris pe Tristan şi Ysolde. Acelaşi este şi răspunsul meu de azi, când tu pleci, cu toate cele ce s‑au întâmplat, fiindcă eu sunt aceeaşi dintotdeauna. Oamenii ne‑au despărţit temporar, dar în eternitate nu ne poate despărţi nimeni.”

Elena-Margareta Fotino şi Nae Ionescu s-au cunoscut în 1911, s-au căsătorit în 1916, au avut doi băieţi, apoi, în jurul lui 1930, s-au despărţit, fără a divorţa vreodată. Ea a continuat să îl iubească, el, să o stimeze şi să o ajute. Elena-Margareta Ionescu, născută Fotino (1889-1971), a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie şi a urmat în paralel cursuri la Academia de Muzică şi Artă Dramatică, fiind o bună pianistă şi o fină comentatoare a concertelor audiate. Era pasionată de muzică clasică şi citea volume de literatură şi filosofie, adesea în original, în franceză şi germană. A călătorit destul de mult în Europa, a fost primită de Regina mamă Elena, aflată în exil în Italia, a avut ocazia să asiste la jocurile olimpice de la Berlin din 1936 şi la o manifestaţie a cămăşilor negre la Roma.



Citiţi şi

Povestea ei, povestea lui…

Să mă iubească aşa cum sunt

Mi-ai lăsat tot când ai plecat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,933 views

Your tuppence

  1. Mircea / 14 November 2015 17:49

    Ce chestie, doamna confirma ca dragostea exista, crede in Dumnezeu, ramane singura dupa despartire, se hraneste cu iluzii tot restul vietii care tine inca 30 de ani de la moartea sotului.
    Toate sunt circumstante in care se pune un om puternic, stabil emotional, care se cunoaste pe sine insusi si care joaca dur cu viata, fara sa astepte nimic in schimb.
    Problema cum o vad eu e ca nici nu mai primeste nimic de la viata, cu toate calitatile pe care le are… Si atunci ma intreb, e vorba de ghinion curat sau doamna avea niste carente care nu se exhiba din jurnal? Pentru ca nu e normal sa fii singur toata viata, mai ales daca ai atatea calitati. Poti iubi in viata de atatea ori de cat meriti…

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  2. Bookish Style / 19 March 2015 12:45

    Pare interesantă cartea.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro