Stările de bine sunt senzații trecătoare, de scurtă durată. Viața ne permite să ne bucurăm de astfel de trăiri foarte rar, doar în anumite momente. Doar atunci când în marea ei clemență ne iartă înverșurnarea cu care o sfidăm zi de zi. Oricât ne-am pregăti sufletește sau ambiental (un loc plăcut, o muzică bună…) nu vom reuși să reedităm momentele în care ne-am simțit bine decât atunci când viața își mai calcă o dată pe inimă și ne aruncă o rază de senin peste cenușiul cotidian. Și până la urmă, de ce ar fi mai îngăduitoare cu noi? De ce ne-ar oferi mai multe astfel de momente, dacă noi nu-i permitem să o facă? Să-i oferi unui om o șansă este una, dar să-l și rogi să profite de ea este cu totul alta. De ce ne-ar ruga viața să ne bucurăm de clipa prezentă, dacă noi ne încrâncenăm să rămânem prizoneri ai trecutului? De ce ne-ar ruga să ne bucurăm de lectura unei cărți, de savoarea unui pahar cu apă rece, de trilul unei păsări, de valurile înspumate ce ne mângâie cu blândețe trupul încins într-o zi toridă de vară, de culorile ruginii ale toamnei, de verdele crud al primăverii, de îmbrățișarea unui pom, de zâmbetul nevinovat al unui copil, de lecțiile ce ne sunt oferite prin gura senectuții? De ce ne-ar ruga să ne bucurăm de noi înșine, dacă noi nu vrem să fim împreună cu noi înșine? De ce?
Așadar, nu condamn viața pentru că îmi oferă stări de bine în regim limitat. Mă condamn pe mine pentru că nu am curajul de-a accepta să mă las în voia vieții uneori. Mă condamn pe mine pentru că sunt clipe în care îmi doresc mai mult decât am nevoie. Mă condamn pe mine pentru toate clipele în care am plâns pentru nimicuri în loc să mă bucur de un răsărit de soare, de o vorbă sinceră… Mă condamn pentru că mi-am dorit să trăiesc clișee, în loc să mă bucur de ceea ce îmi oferea realitatea imediată. Și clișeele mi-au ucis capacitatea de-a aprecia ce era palpabil. Ajungând să sufăr, să mă detest, să mă disprețuiesc, să-mi fie teamă să mai stau cu mine. Mă condamn pe mine pentru toate clipele în care i-am refuzat vieții plăcerea de-a mă face să trăiesc stări de bine și îmi promit ca de astăzi înainte să trăiesc fără să-mi fie frică de ceea ce-mi va fi dat să trăiesc. Îmi promit să nu mă mai gândesc atât de mult la ce ar spune ceilalți, dacă m-ar vedea făcând una sau alta. Să trăiesc mai mult pentru mine. Să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Am citit undeva că „viața trebuie trăită în așa fel încât să îți fie rușine să o povestești, dar al naibii de frumos să ți-o amintești”. Ei bine, aleg ca de acum înainte să-mi trăiesc viața în așa fel încât atunci când voi răsturna clepsidra timpului, pentru a mi-o revedea, să simt fluturi în stomac și nu strângeri de inimă.
Pe Rita o găsești și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
