Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Alo? Aici locuieşte o meduză!

28 October 2013

Copiii. Aceşti cerberi seducători de toate clipele. Despre ei m-am gândit să vorbim săptămâna asta. Şi, pentru că unii dintre autori au spus „Da, Ana, dar eu nu am copii“, n-o să scriu nici eu despre copilul meu, chiar dacă am două agende pline cu zicerile şi reacţiile fetiţei mele, încă de când avea vreo doi ani sau poate de mai devreme.

Sigur, unii dintre noi au copii, alţii nu au, dar perspectiva copilului asupra lumii, lume manifestată în actele ei mici şi cuminţi sau în tulburătoare întoarceri cu susul în jos, rămâne una mereu proaspătă şi surprinzătoare. Una care ne primeneşte întotdeauna. Şi niciunul dintre noi n-a avut nenorocul să nu fi interacţionat cu ea.

Nu-l ai pe-al tău? Bine. Îi ai pe cei din familie, pe ai prietenilor… şi-apoi mai e ceva, cevaul ăla care te ţine treaz şi vertical, te ţine mereu cald şi dăruitor, anume copilul care-ai fost şi, dacă nu-i dai drumu’-n lume cu năduf, copilul care încă eşti şi pe care nu trebuie să faci cine ştie ce eforturi ca să-l găseşti. Ocrotindu-l şi hrănindu-l zi de zi, te găseşte el pe tine şi te tot creşte până la capăt.

Anastasia. Are acum 21 de ani, iar când am cunoscut-o, aveam eu mai puţin de-atât. Şi ne-am îndrăgostit. Ea mi-a arătat, pe când abia ieşisem din adolescenţă, că poţi iubi un copil ca o mamă, chiar dacă nu l-ai făcut tu. Ca mama lui. Peste ani, ea tot Anastasia mea a rămas, chiar dacă n-o mai văd des. Avea vreo trei ani şi-am luat-o cu mine la serviciu, la galeria de artă. Pe scările din faţa galeriei, stătea o bătrână. Cerşea. Anastasia se tot ducea la uşă şi-o privea. Toată ziua a făcut asta. Înainte de-a pleca noi acasă, a intrat o tânără şi-a stat destul de mult să vadă expoziţia. Era una de pasteluri, foarte frumoasă. Copila a urmărit-o pe vizitatoare, dar de la distanţă. Pe urmă, a venit lângă fotoliul meu şi mi-a cerut s-o urc pe pervazul lat. Privea de-acolo, bâţâind un picior, strada forfotindă. Tânăra a venit, la final, şi m-a rugat să-i transmit felicitări artistului. Şi-atunci, aparent impasibila Anastasia, neoprindu-şi mişcarea incantatorie a piciorului, a-ntins o mână către vizitatoare, o mână tremurândă, şi-a luat o voce suferindă şi-a zis: „Dă şi mie un bănuţ, să-ţi ajute Maica Domnului!“.

Anastasia iubea frust. Când voia să-mi arate, venea şi mă strângea de mijloc foarte tare, ridica ochii spre mine şi spunea: „Pruna mea!“ Pe urmă, ştiam că trebuie să m-aplec, s-o potrivesc transversal pe spatele meu şi să dansăm vreun ceas, două. Apropo de dans, la petrecerile noastre căministe, Anastasia nu lipsea, evident. Mare dansatoare. Aveam nişte prieteni care nu-i prea plăceau. Un cuplu. La unul dintre chefuri, a deschis uşa camerei, foarte larg, şi le-a spus scurt, privindu-i tăios: „E târziu.“ Păi, am fost eu vreodată-n stare să fac una ca asta? Dar tu ai fost? De câte ori nu ne-am înghiţit sufletul pe sec şi nemestecat în prezenţa unor oameni care nu ne plac sau care ne enervează sau…

Dar Anastasia nu stătea prea mult timp cu noi. Pleca la bunici. Dorul de ea era fără nume. Am început să-l retrăiesc în vacanţele fetei mele, când e la ai mei. Ea m-a făcut să ştiu, la douăzeci de ani, că nu trebuie să am un copil al meu, că aş putea creşte cu dragoste unul de nesânge. Nu mă grăbeam să am copil pe-atunci, însă după ce-am început s-o iubesc pe ea, am vieţuit într-o linişte bucuroasă. Şi dacă n-aş putea să fac, nu-i bai…

Odată, am vorbit cu ea la telefon. Era la bunici. Am format, a sunat, a răspuns însăşi copila. Cum? Iată: „Alo? Aici locuieşte o meduză!“ Habar n-avea cine-ar fi putut fi la telefon. A ridicat şi-a spus exact ce-a vrut. Oricui i-ar fi spus asta. Şi-am râs. Râd şi-acum, dar tot nu pot să nu mă gândesc la faptul că n-am fost niciodată în stare de una ca asta. Că m-am autodomesticit de bunăvoie şi nesilită de nimeni. Şi, Doamne!, cât admir, din genunchi şi cu capul în pământ, sălbăticiunile astea mici care ne arată cât de departe, dar cât de departe am ajuns să fim de… noi.

P.S. O să vă spun şi de Robert, micul îndrăgostit.



Citiţi şi

Bunicii noștri știau să repare tot…

Femeia de 57 de ani

Juri pe mamă, pe copil, că nu mai intri?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,838 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro