Am un stigmat. Am un copil.

Your tuppence

1. 
   MarMag / 11 November 2014 11:25

   Eu cred că ai un avantaj în a fi tată cu copil, deși pare greu de privit și din perspectiva asta. Pentru că “pata” ta este vizibilă de la bun început, iar cine va alege să fie lângă tine și puiul tău for a lifetime, vă va alege sincer.
   http://diply.com/wowmazing/20-pictures-best-dads-ever/61207

   

   

   Reply ↓
2. 
   Groparul Magic / 11 November 2014 9:28

   Eu sunt de parere ca ar trebui sa incetam sa mai facem copii si sa ne indreptam cu pasi marunti spre inexistenta.

   

   

   Reply ↓
3. 
   Cristina / 10 November 2014 20:17

   Sunt suficient de inteligenta incat sa am simtul umorului, dar din pacate…sunt cat se poate de luata! 😉 Ti-as dovedi prin “prietenul” comun de pe Facebook, dar…nu cred ca este cazul! 🙂

   

   

   Reply ↓
4. 
   Cristina / 10 November 2014 17:36

   Ce ironie! Si eu cautam exact un barbat care sa aiba copilul lui pentru ca si eu am un copil… 🙂 Iar o familie cu 4 membri dintr-odata mie mi se pare chiar frumoasa 🙂

   

   

   Reply ↓
5. 
   Anita / 10 November 2014 16:50

   Desi mama la randu-mi, eu voi incerca o abordare din perspectiva…copilului “uitat” de tata si crescut de mama! Pe langa aprecierea fiindca a fost suficient de puternica sa ma creasca, exista si cateva aspecte mai putin pozitive: toata viata am auzit “pentru tine nu mi-am refacut viata” (desi eu nu m-am comportat urat vreodata daca mi-a fost prezentat un barbat, ba chiar am fost cat am putut de deschisa, gandindu-ma la binele ei), toata viata (inclusiv acum, la peste 30 de ani) am fost aspru criticata/jignita/comparata daca nu am facut asa cum a dorit ea! Cumva…eu ii sunt vesnic indatorata fiindca ea si-a “sacrificat” tineretea pentru mine (repet…nu a fost un barbat in viata ei pe care eu sa-l resping!), iar “pretul” este ca mai nou…sunt jignita daca refuz sa-mi cresc copilul si sa ma comport cu sotul…dupa sfaturile ei! Ai grija…iubirea asta “exclusiva” sa nu devina posesie, care uneori este mai greu de “purtat” (de catre “obiectul” ei) decat insusi abandonul (si nu-s putine cazurile in care cei crescuti de unul din parinti si inveninati impotriva celuilalt, ajunsi adulti, s-au apropiat mai mult de cei care i-au abandonat)! Trebuie sa-ti traiesti viata proprie, alaturi de copil…dar nu “prin” el, pentru ca mai apoi…sa-i reprosezi alegerea si nefericirea ta!!! Eu de la 19 ani traiesc in alt oras, deci in afara de partea financiara…nu i-am influentat cu nimic deciziile! Numai bine tie si copilasului…ei nu au vina nici in fata Lui Dumnezeu, tocmai din lipsa “liberului arbitru”! Eu voi incerca, pe langa iubire si echilibru, sa-i dau copilului meu…dreptul de a alege pentru el…una este sa-l sfatuiesti…si alta…sa impui!

   

   

   Reply ↓
• 
  Simone / 11 November 2014 1:23

  f. interesant Anita, insa copiii nu au voie sa-si judece parintii, acolo sunt alte notiuni de respect, iubire, si cat de intelept e sa-ti amintesti critici ori jigniri de acum un deceniu jumate?! deci cum ar fi sa arati generozitate (!?) sa ierti tu prima, din toate motivele, nu numai fiindca parintii nu sunt cu noi la nesfarsit?

  

  

  Reply ↓
• 
  Anita / 11 November 2014 2:42

  Ai tu idee cat am iertat si inca iert eu?!? Poate ca ultima jignire a fost acum o saptamana, dupa cea de acum doua saptamani, nu acum peste un deceniu si ceva…Eu vorbesc cu mama si ii explic tot ce nu imi face bine, dar in momentul in care discutiile si acuzele (bazate pe orgolii si…bani) pericliteaza si ce mi-a ramas din viata, adica propriile alegeri si intelegerea cu cel de langa mine, pana si Dumnezeu da unele dezlegari de la a asculta de parinti: “Si aşa conflictul este alimentat până ce ajung la un deznodământ nedorit, despărţirea, divorţul. Şi atunci vai de părinţii care au despărţit căsătoria copiilor lor. Ce spune la Sfânta Scriptură: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Aşa se fac părinţii vrăjmaşii copiilor lor, vrăjmaşii Sfintelor Taine şi vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea, acest „vai” este foarte mare pentru părinţi.”(Pr. Ioan V Argatu, “Pe treptele suirii către cer”, ediţia a2a, 2007,pg.287-299). Am dat un sfat din proprie experienta, tocmai fiindca stiu ca pot exista relatii cu parintii bazate pe iubire si respect, constructive…si suna ciudat, dar mai mult ma respecta si apreciaza soacra, ceea ce ar trebui sa-ti dea de gandit! Merg la mama in vizita linistita si ma intorc…trista, nicidecum impacata! Mai mult…mi-am auzit blesteme de la ea…daca stii ce-s alea! Am incercat s-o inteleg, sa o ajut cum am putut, am respectat-o, dar singurul rezultat este ea spunandu-mi: “stiu ca esti suparata pe mine”…si de la capat cu prima ocazie! Eu nu am judecat pe nimeni (cum incerci sa faci tu, dar afla ca am propria constiinta), doar am atentionat asupra extremelor, care nu fac bine nimanui! Plus…ca mine mai sunt si altii, daca tu esti un caz fericit…e foarte bine, dar toti avem dreptul la o parere! Si daca cineva poate invata ceva din experienta mea…de ce nu?

  

  
• 
  Simone / 11 November 2014 13:46

  Anita, fiindca ti-ai detaliat istoria personala aici, eu iti ofer un alt punct de vedere, majoritatea dintre noi dezvoltam blind spots in timpul vietii, mai ales cand e vorba de persoane f. aproapiate noua, apoi nu scrie nicaieri ca nu am voie sa comentez pe articolul asta, cert e ca nu am intentia sa te supar!
  Se vede insa ca ai incurcat 2borcane:
  1. pe cel al mamei singure, care lupta cu dificultatile ca sa-si creasca copilul, care devine frustrata si incepe sa reproseze si chiar incepe sa uite sa-si iubeasca copilul, fiindca supravietuirea vine pe primul plan; iubirea incepe sa iasa din discutie fiindca ea crede ca o are asigurata, tocmai fiindca pune hrana pe masa; copilul insa devine un adult care nu stie ce e iubirea fata de mama, fiindca a avut putina expunere la genul ala de sentiment, vede ca cei din jur au relatii semnificative cu mamele si la un moment dat i se declanseaza criza.
  2.pe cel al mamei posesive, care sufoca cu prea multa iubire, deasupra copilului ei la orice ora din zi, care-i arata ca el nu are nevoie de altceva decat de ea, genul asta nu ar face nici un repros copilului de frica sa nu fie parasita, in plus dezvolta aptitudini speciale vitale ei, de a se insuruba discret in viata ta fara sa stii ca devii dependenta cu toata familia ta, de prezenta ei, zilnica, i-ai cere si accepta sfaturile fara sa intelegi ca esti manipulata, iar in cazul asta criza nu se declanseaza.
  Acuma se pare ca tu vorbesti de prima categorie, nu de a doua; iar patosul cu care scrii arata ca vrei sa rezolvi ceea ce pare o relatie anormala mama-fiica (si imi pare rau sa vad atatea persoane de acord cu comentul tau, unde cauti validare la justificarea la ‘de ce’ ai renuntat sa lupti la relatia naturala cu mama ta!); Sigur ca exista si relatii toxice insa exista mai multe alergii: reactii puternice la ceva, ceva ce nu e fundamental impalatabil, insa simplu nu e tolerat de anumite organisme.
  Se poate ca mama ta realizeaza ca nu are o relatie care include iubirea cu fiica ei si atunci, incearca sa se exprime (gresit!) asa cum a crezut ea ca exprima iubirea cand fiica era un copil si avea nevoie de ea. Imi e greu sa accept ca nu o s-o opresti, sa o integrezi si sa o ajuti sa-si redefineasca rolul ei in viata ta, mai ales ca ai la randul tau un copil, maoritatea mamelor la varsta aia se tin ocupate ca bunici, (nici n-ar fi excesiv, in cazul tau, daca nu locuiti in acelasi oras!)
  Insa exista anumite legi in natura, plantele isi trag seva din pamant prin radacini, chiar daca s-ar crede ca au nevoie numai de lumina ori soare, si simplu, fara radacini s-ar usca si cred ca si tu ai nevoie de radacini ca noi toti. La fel, discutiile despre parinti presupun sentimente care se regasesc pe langa inima, nu ajungem sa argumentam 100%rational (functie a creierului!) mai ales daca ne iubim parintii! MI-ai dat un citat dintro carte bisericeasca, nu ma intereseaza aspectele religioase; insa principiile de baza, comune tuturor religiilor, se vad in practica. Personal mi-a placut un gest de iertare al comunitatii armene (asa cum e descris de Vosganian in Cartea Soaptelor, ref. la genocidul armenilor in Turcia, la inceputul sec 20), care si-au ingropat toate aminitirile, suferintele si totemurile dureroase din trecut intrun sicriu, au organizat o inmormantare, au bocit jumate de zi si l-au ingropat in cimitir iar din momentul ala, toti s-au vindecat, nimeni nu a mai vorbit ori amintit despre trecut, au renuntat la planuri de razbunare, chestie de igiena psihica, ca sa poate sa mearga mai departe.Iti urez numai bine!

  

  
6. 
   Ramona / 10 November 2014 16:22

   Ma intreb care o fi motivul pentru care ti-ai asternut ‘of-ul’.. Cauti acceptare, intelegere, admiratie, poate compasiune? Nu fac parte din categoria femeilor care te admira pentru ca ceea ce faci este absolut normal pentru un parinte. Este ceea ce fac sute, mii de mame care dintr-un motiv sau altul sunt nevoite sa-si creasca singure copiii. intr-o societate dominata de barbati. Crezi ca lor le este mai usor? Singura diferenta este ca tu, pentru simplul motiv ca te-ai nascut barbat starnesti admiratie necuvenita din partea unora, iar ele raman doar cu stigma..
   Nu sunt o feminista si nici insensibila-cunosc exact situatia prin care treci, dar nici nu am asteptat vreodata recunostinta, admiratie sau intelegere. Totul depinde de tine, de cum stii tu sa gestionezi situatia, de cum stii sa te ancorezi in realitate si de cum iti alegi persoanele din viata ta.

   

   

   Reply ↓
7. 
   Lorelay / 10 November 2014 16:11

   Cred ca un copil nu este un stigmat, prea mult spus… Cred ca inca nu ai cunoscut persoana care sa inteleaga ca mai presus de orice pe lumea asta este bucatica rupta din sangele tau, si cine nu stie sa respecte bucatica rupta din tine, nu stie sa te respecte nici pe tine. Nu trebuiesc condamnate, sunt femei care nu sunt facute mame nici macar pentru proprii copii. Eu sunt logodita cu un om care are un copil, si dupa 3 ani de relatie pot spune ca desi locuieste cu mama lui il simt ca fiind parte din noi doi, din familia noastra! Oamenii in principiu sunt construiti sa fie egoisti, sa nu imparta dragostea si afectiunea cu nimeni, abea cand intelegi si vrei dragostea unui camin poti accepta si imparti dragostea. Keep looking, o sa vina si la tine soarele !

   

   

   Reply ↓
8. 
   Mariana / 10 November 2014 15:20

   Nu este greu de inteles, pentru mine. Jonglez cu si printre aceleasi teorii. Unde personajele sunt, de aceasta data, barbati. :-))

   

   

   Reply ↓
9. 
   Dana / 10 November 2014 14:46

   “ce se va întâmpla când voi primi (acele) întrebări?”

   …cauta ajutor specializat. Eu asa voi face, fiindca sunt constienta ca la parte din intrebari va raspunde tatal ei (sau va incerca), la parte voi incerca sa raspund eu, dar inerent vor fi intrebari la care voi fi prinsa pe picior gresit 🙂

   …si mai ales, nu cauta relatii-pansament, Vei zapaci copilul si – cred eu – esti dator in primul rand in fata lui cu asigurarea unei stabilitati emotionale. E de ajuns ca mama lui nu e langa el, nu e cazul de nesfarsite ture de “mame de schimb”. Asta este inc aun alt punct unde as incerca sa cer sfatul cuiva specializat (vorbesc din punctul meu de vedere).

   

   

   Reply ↓
10. 
    Anca / 10 November 2014 14:08

    De aceasta, hai sa-i zicem, problema m-am lovit si eu acum 30 de ani…..Credeam, speram ca am mai…. evoluat in comportament, in gandire, in simtire si as putea sa continui. Din ce am citit aici, am descoperit, cu parere de rau ca nu am evoluat, ca am ramas, din pacate, din acest punct de vedere, o natie mica, de oameni inchistati in niste reguli si obiceiuri arhaice.De geaba incercam sa spunem ca n-am cizelat, ca putem sa ne comparam cu tarile occidentale.Suntem din toate punctele de vedere cu 100 de ani in urma lor. Nu am facut decat sa copiem si din pacate si ce am copiat nu a fost de calitate. Cine o sa spuna ca exista si persoane care nu tin cont de acest “stigmat”, nu am sa-i raspund decat ca este “exceptia care confirma regula”. Bravo Dragos, frumos articol.

    

    

    Reply ↓
11. 
    lotusull / 10 November 2014 14:02

    Pareti un tata bun. Initial am vrut sa scriu ca va felicit ptr asta, dar ideea de felicitate nu-mi parea potrivita. Mai degraba cred ca va admir, cam asta e sentimentul ce-l am ptr toti oamenii – egal femei sau barbati – ce singuri fiind, reusesc sa-si creasca santos si echilibrat puiul.
    Acuma, dincolo de asta. Nu va cunosc si de aceea voi vorbi la modul foarte general. Cred ca dupa orice despartire avem nevoie de un timp de ragaz. Un timp al nostru in care sa ne recalibram/ regasim/ asezam in ordine/ vindecam, etc. Este un timp al singuratatii – nu si izolarii, al intrebarilor – nu intotdeauna comode, dar ce ne apropie de adevar direct proportional cu onestitatea fata de noi insine, etc. Daca vreti, e un timp al prefacerii si facerii noastre din cenusa – si asta ptr a putea merge inainte.
    Si inca ceva, sper sa nu ma intelegeti gresit. Am sa va ofer doar un indiciu, dvs, in masura in care veti doriti, il puteti analiza sau il puteti lasa deoparte. E vorba de iesirea din starea de victima si intelegerea faptului ca noi oamenii suntem cum suntem. Uneori asemanatori in unele puncte cu ceilalti si-n vreun milion de alte feluri. E, daca vreti, o intelegere de alt nivel.
    Toate cele bune.
    🙂

    

    

    Reply ↓
12. 
    jjjjjjjjjjjj / 10 November 2014 12:57

    Ce rezulta din cele doua articole?

    1.Barbatii “de luat acasa” sunt aia care se implica cu copiii lor din familia existenta, aceia atrag
    2. Dar odata luati acasa sa vina fara copii. Daca au copii nu ne mai trebuie…

    

    

    Reply ↓
13. 
    Ela / 10 November 2014 12:45

    Buna, Dragos.
    Nu stiu daca povestea e adevarata sau imaginara, e una rupta din viata, pe de alta parte.
    Eu sunt, la randul meu, o mama care si-a crescut baiatul singura, si care a reusit sa faca din el barbat. Imaginea pe care mi-a dat-o articolul e a unui tata care se lupta zilnic pentru ca fiul sau sa fie fericict. Asta, din punctul meu de vedere, il va epuiza intr-o zi, poate cand copilul va avea mai multa nevoie de sprijin si indrumare. Nu dau sfaturi, dar cred ca tatal respectiv trebuie sa ia zilele asa cum sunt, etapele vietii asa cum vin, intrebarilor … puse intr-o zi sa raspunda natural, adevarat si concret.
    Toate cele bune.
    Ela
    P.S. Te rog sa nu publici mesajul meu. Multumesc.

    

    

    Reply ↓
14. 
    Lilia / 10 November 2014 12:37

    Am printre cunostinte 2 barbati cu genul de problema, ambii practicand acelasi gen de abordare: “cresc singur un copil, deci am obligatii, cumva multumeste-te cu locul II. Aaaa…si nu ma pune sa aleg intre tine si copil, ca n-ai nicio sansa” desi, nu-i punea nimeni sa aleaga.
    Ori nu cauti unde trebuie- asta daca cauti si nu iei prima venita- ori abordarea e gresita. Parerea mea

    

    

    Reply ↓
• 
  Dragosh Stancu / 10 November 2014 13:06

  Dragoste este pentru fiecare – dragostea de copil este pentru copil, dragostea pentru iubit/a este iubire, dragostea pentru prieteni sau pentru familie o manifesti altfel, dragostea pentru animale (pisici, caini, etc) este altceva.
  E atat de greu de inteles?
  De ce trebuie sa facem clasamente? Tu esti pe primul loc, ba nu, copilul, ba nu mama si tata, ba nu pisica … si tot asa. pfffff

  

  

  Reply ↓
• 
  Lilia / 10 November 2014 13:14

  Eu n-am facut niciun clasament. Ei au facut.

  

  
15. 
    Ioana Ionescu / 10 November 2014 12:17

    M-ai facut sa oftez… Din suflet… Ai dreptate, sunt putini oameni cu adevarat buni pe lumea asta. Unii, chiar daca sunt buni la baza, sunt inraiti de lipsuri, de sfaturile “prietenilor”, de “ce-o sa spuna lumea daca eu…” si tot asa. Putini au curajul sa nu dea doi bani pe ce cred altii si sa-si traiasca viata asa cum vor. Dar tu esti tanar, frumos si talentat, asa ca mai este o speranta. Chiar am avut un coleg (la unul din multele mele locuri de munca…) caruia ii murise sotia de tanara si cu care avea un copil mic. S-a recasatorit cu o femeie pe care o iubea si la 50 de ani la fel de mult, si care, din ce am vazut cu proprii mei ochi, il iubea la fel de mult. Si care era o mama absolut perfecta si pentru copilul lui, si pentru copilul lor… Mai sunt si cazuri din astea care iti redau speranta in omenire 🙂

    

    

    Reply ↓