Familii, copii și bagaje

22 January 2018

Dragoș StancuÎmi place să ascult. Mă amestec în discuțiile de prin birouri, mai trag cu urechea prin cafenele sau, pur și simplu, las oamenii să vorbească.

Pe lângă bârfe mai mici sau mai mari, aud tot mai multe povești despre părinți care stau împreună pentru că au copii, care renunță la tot ce sunt și tot ce pot fi pentru a salva o aparență. Sau pentru că, la un moment dat, acum ani buni, lucrurile mergeau. Sau versiunea: nu pot renunța la viața mea de acum, am luptat din greu să construiesc ce am acum. Mă întreb: cum oare să transformi o legătură care a fost construită pe emoții și fericire într-un buncăr atomic în care să te zidești pe dinăuntru? Asta este ce ai construit?

Și poveștile curg lin și trist, „nu mă mai” devine o sintagmă repetată ca de o placă stricată în fiecare discuție. Atenția, aprecierea, intimitatea dispar ușor, ușor și apar, rar, doar ca niște amintiri dureroase despre cum poți fi fericit. Dar suntem loiali, cu suflete uscate la interior, dar loiali. „E cam isterică în ultima vreme, dar are grijă de copii!” „Nu am mai făcut amor de șase luni, dar e normal, ai să vezi și tu!” ”Nu apreciază nimic din ce fac, dar nu m-a jignit niciodată!” Și tot așa! Viața devine o luptă cu „provocările” amare de zi cu zi. Viața NU este o luptă și fericiți sunt cei ce înțeleg.

Se mută apoi discuția către vinovați: societatea, celălalt, amanta, cariera și, tot pe nesimțite, ajungem cumva să pasăm vina pe copii: „ah, de când avem copii, noi nu am mai făcut de-aia, de-aia și de-aialaltă!”. Și să nu vă supărați pe mine dacă vă spun că sunteți cretini atunci când spuneți, când considerați copiii motivul alegerilor voastre anoste. Pentru că viața pe care o trăiești acum este alegerea ta, integral. Da, viața se schimbă când ai copii, dacă mai ești și părinte singur chiar ți se complică uneori, dar asta nu este motivul pentru care tu, voi, ați ales să muriți în interior. Și când asta ți se întâmplă la 30 de ani spune multe despre tine, nu neapărat de bine.

Sunt relativ puritan când e vorba de relații sociale, îmi e greu să spun dacă e bine sau rău, trăim într-o societate pozitivă, în care e mult mai ușor să schimbi decât să repari, trăim într-o societate care provoacă cutumele sociale și care, cel mai mult, ne oferă șansa reinventării, mereu și mereu. Frânele ni le punem singuri. Apreciez părinții care au curajul să schimbe macazul, care au curajul să aleagă să traiască viu, care nu renunță la emoția fericirii, care pot iubi, care se pot îndrăgosti, care considera vârsta doar un număr.

cuplu pat

Ce am aflat de la cei ce au acceptat viața, care au ales libertatea de a-și găsi fericirea:

„… singurătatea în cuplu, în familie mi se pare mult mai apăsătoare decât singurătatea individuală, este ca o renunțare la viață, la sine, la a fi…”

„… plângeam des, dar pe ascuns, uneori opream în fața blocului și boceam bine cinci-zece minute. Apoi, în fața familiei, eram zâmbitoare și plină de energie, nu lăsam să se vadă nimic, până într-o zi când fata cea mica a început să plângă din senin și să își ceară scuze dacă m-a supărat … toți copiii simt, un gest, o grimasă, o suferință (bine) ascunsă … au simțit tot și au suferit alături de mine …”

„… o luasem razna cu curvele … am avut o discuție lungă, dificilă, cu multe lacrimi, cu urlete și cu multe mizerii scoase la suprafață. Ne-am rupt și ne-am recreat. Acum avem cea mai mișto relație, deși avem vieți separate …”

„… i-am dat lui fiu-miu două palme peste mâini… am sunat-o și ne-am despărțit. Când o relație te pune în situații de genul ăsta, trebuie să fii inconștient să rămâi în ea…”

Există mereu un „ceva” care ne ține pe loc, avem mereu bagaje la care ne este greu sa renunțăm, pentru simplul motiv că sunt ale noastre, transformăm de multe ori familia într-un bagaj, mai mult, facem un titlu de merit din asta. Societatea, cutumele, ne învață că, pentru a fi fericit, trebuie sa lupți, să suferi.

Fericirea este orice mai puțin suferință. Fericirea este acolo, trebuie doar să o culegem.

Pe Dragoș Stancu îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pentru fiecare femeie frumoasă, există un bărbat care s-a săturat de ea

Când viața face daruri otrăvite (2) – gelozia

Bosketsia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,115 views

Your tuppence

  1. Ana / 24 January 2018 11:36

    Cumva având o legătură mai pe departe cu ce ai scris tu aici (că până la urmă e vorba de o familie cu un copil și cu vechime, actualmente, de aproape 16 ani de relație), am trimis la un moment dat, spre publicare, povestea asta, în care nici măcar un cuvințel nu e inventat: http://www.catchy.ro/la-dracu-de-ce-nu/114656.
    Știi ce m-a frapat? Pe Facebook nu-mi amintesc nuci măcar o persoană care să fi crezut ceva din ce am scris eu acolo. M-a frapat chestia asta și chiar am discutat despre asta, râzând, cu omul meu.
    Și aici intervine cumva asemănarea dintre ce zici tu și morala poveștii mele.
    Oamenii căsătoriți, din societatea actuală sunt așa blazați, nefericiți, incapabili să “iasă din cutie”, încât cataloghează din start o poveste ca a mea, drept ficțiune. E mai ușor să te complaci, fără luptă, în propria mizerie, decât să alegi să faci ceva, ca să fii și tu fericit. De ce să alegi să crezi o poveste ca aia, când e mai ușor să crezi că normalitatea relațiilor de cursă lungă e aia pe care o trăiți voi?
    Normal că e mai ușor să vă normalizați propria nefericire, să acceptați cuplurile reușite și fericite după 10-15 ani, ar însemna să acceptați că ați eșuat și sunteți singurii responsabili de asta. Și evident că nu aveți nevoie de un motiv de depresie în plus.
    Evident că starea de fericire nu e eternă, evident că orice cuplu are suișuri și coborâșuri, dar băi oameni buni…ați luptat pentru voi înainte de a vă resemna? Ați câștigat lupta? Trăiți măcar o zi ce am povestit eu acolo și vedeți atunci euforie și flacără în cuplu, altfel se uită și omul tău la tine când faci mereu câte o aroganță de Femeie plină de viață și eros. Altfel te uiți și tu la el când îți amintește, atunci când îți infige bossy o mână în pleată și te întoarce nițel cu spatele, că e și el mai mult decât “tati”. Parcă și tu uiți că-n cea mai mare parte din timp ești “mami” și “doamna X”. Ați pierdut lupta? Plecați dracului de acolo, că sacrificiul nu e viață. Vă închideți singuri sufleul sub Puntea Suspinelor și dup’aia vă faceți tot singuri statui, de parcă sacrificiul și creierul fucked-up al copiilor ieșiți din astfel de vieți familiale, sunt reușite de “război”.
    Dacă ați munci o singură zi din viața voastră pentru suflet, așa cum munciți pentru toate celelalte lucruri materiale, ați fi bogați!
    Parcă tot mai mulți dintre voi uitați că faceți paradă cu cine sunteți, nu cu ce aveți. De asta ajungeți să rămâneți în relații incomplete, de teama de a nu împărți bunuri sau a face față singurătății. Uitați cu toții că iubirea de sine nu ți-ar da voie niciodată să te mulțumești cu atât de puțin, de aia o puneți la fundul coșului cu “rufe murdare”, nu carecumva să iasă vreodată la suprafață și să vă oblige să dați ochii cu realitatea a ceea ce ați devenit…

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro