Aceasta a fost prima reacție când am văzut “Sfântul Închisorilor”. Cartea o descoperisem întâmplător, atenția fiindu-mi atrasă de frumosul chip de pe coperta. Era Valeriu Gafencu, un bărbat cu ochi albaștri și păr negru ondulat, cu frunte cerebrală ce-i întregea figura deosebit de placută. Scrisă de Ioan Ianolide, cartea este o capodoperă a suferinței, a luptei împotriva comunismului. A doua zi căutam deja prin librăriile clujene și la câteva zile am găsit-o într-un magazin de obiecte bisericești. Îmi este greu să descriu cât de mult am așteptat să o citesc…
Am realizat într-un mod destul de pătrunzător dimensiunea suferinței care a marcat existența unor oameni atât de minunați și atât de puțin cunoscuți de semeni. Citeam “Sfântul Închisorilor” și parcă am fost plecat într-un timp nu foarte departe, dar aruncat mult în geneza timpului prin atrocitățile săvârșite și barbarismul contemporanilor noștri. Aceasta este lumea lui Valeriu Gafencu… un sfânt!
“Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt”. (Virgil Maxim)
Eu m-am născut melancolic. Dacă este ceva care m-a caracterizat parcă dintotdeauna a fost acea umbră de tristețe care îmi părea atât de familiară și atât de firesc să mă însoțească. Încă mai cred că suferința fiecăruia dintre noi pare cea mai apăsătoare și mai puțin înțeleasă de către cei din jur! Reacțiile noastre și viața profund mediocră ne împiedică să vedem adevăratul tragism și durerea sfâșietoare care au fost o constantă a vieții multora. Am avut o perioadă în care dimensiunea propriei mele tristeți consideram că se cade a fi măsurată prin prisma greșelilor făcute și a deciziilor inexplicabil luate, convins fiind că am fost părtaș la propria mea călătorie în lumea melancoliei.
Dacă ar fi totuși să vorbesc despre o evidență în tot ceea ce mă înconjoară ar fi, poate, faptul că sunt unul dintre cei care au visat mult și au trăit atât de puțin realitatea. Am fost un idealist și un neînțeles, convins mereu că meritam mai mult fără să îmi fi putut da seama că undeva foarte aproape de propria mea ignoranța se află viața celor care cu adevărat au suferit. Sunt și rămân eu însumi, plin de convingere că cei care au realizat cu adevărat mai mult decât ceea ce au dorit sunt cei care au meritat-o cu prisosință! Privind înapoi, uneori îmi este atât de aproape orizontul încât am impresia că sunt de partea celor care mai degrabă au vrut să trăiască frumos, iar nu a celor care au dorit cu adevărat totul. Trăiam pentru o minune, dar singura minunăție care mă înconjoară este propriul meu egoism și viziunea atât de limitată pe care mi-am creat-o cu privire la aspirații. Nu poți atinge nimic și nu vei avea niciodată șansa de a-ți vedea prea departe propriu orizont de năzuințe atât timp cât nu îi vii în întâmpinare. Totul era simplu, trebuia doar să îmi doresc la un anumit moment… eu am preferat însă să fiu altfel.
Cu sigurantă am ajuns prea departe… oricum într-un alt plan, străin oarecum de frumusețea celui a cărui viață voiam să o aduc aproape… undeva, într-o închisoare comunistă, a trăit și a pătimit un om despre care am certitudinea că a fost un sfânt. Valeriu Gafencu a murit la Târgu-Ocna. Nu mai era decat piele si os, mâncat de tuberculoză, dar ochii lui erau luminoși și numai zâmbet. Citind cartea Sfântul Închisorilor am realizat că propriile nostre neîmpliniri și nefericiri se înscriu într-un cu totul și cu totul alt sistem de măsurare a propriei vieți. Ce aș putea spune privind la acești oameni care au plătit cu viața pentru propriile convingeri și trăiri?
Tot ceea ce consideram a fi un minus în viața mea nu sunt decât propriile mele frustrări, și fără reținere o spun, e rodul modului meu îngust de a privi în jur. Consider ca sunt unul dintre acei care au greșit mult, dar ceea ce face acesta trăire mai pătrunzătoare e sentimentul că vine din interior.
Există o constantă în tot ceea ce ne înconjoară, ceva mai presus de propria noastră perceptie asupra vieții și a modului de a trece prin ea!
Undeva am greșit.
PS: Iubite cititorule, descoperind întâmplător sau nu cărți minunate vei ajunge aproape de sufletul multora dintre semenii noștri care au trăit frumos și au călăuzit pașii multurora. În lumea lecturii vom recâștiga capacitatea de a ne bucura şi de a fi mai buni.
Citiţi şi
Ce pierdem de când nu mai citim
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
