Vorbeam zilele astea cu o vecină care “a prins” războiul.
Cei trei fraţi ai ei, împreună cu tatăl, au plecat toţi pe front.
Ar fi fost un miracol să se-ntoarcă toţi.
Îmi povesteşte des de lacrimi multe, de puţinele scrisori ce ajungeau după luni de zile, luni în care nu mai ştiai dacă sunt vii sau morţi. Despre mama ei care se căţăra pe o căpiţă de fân, doar-doar o vedea cum se-ntoarce vreunul…
S-au întors toţi!
Dar teama a rămas.
Teama că o lume întreagă poate fi distrusă din temelii, teama de bombe, teama de a avea teamă…
Vorbeam despre atentatul din Boston şi, spre a o linişti, i-am spus:
⁃ America e departe!
Mi-a răspuns:
⁃ Eh, şi războiul era departe odată, începuse la mii de km şi a ajuns peste tot.
Avea dreptate!
Liniştea de care ne bucurăm, această pace a noastră… e relativă.
Pentru că toate guvernele se înarmează, se pregătesc ori de apărare, ori de atac.
Şi apar mereu tehnologii noi, se cumpără noi modele de avioane de război, se cumpără arme, se investeşte în bombe şi-n pregătirea de trupe speciale.
Cu cât se cheltuie mai mult pe armament, cu atât e mai mare riscul sau tentaţia de a-l folosi.
Între timp, doar în Siria au fost ucişi peste 500 de copii în ultimul timp, cu toate apelurile ONU.
Se poate însă şi altfel!
Costa Rica a renunţat acum 60 de ani la armata sa.
Au hotărât că mai bine folosesc banii pentru spitale şi şcoli, pentru instruire şi locuri de muncă. Şi, deşi e situată în zona fierbinte a Americii Latine, nimeni nu le-a făcut rău.
Un lucru e clar: războiul şi terorismul nu sunt niciodată îndeajuns de departe încât să nu ne ia teama pe toţi!
Citiţi şi
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
