Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

”Mișcă-te, fă, și taci!”

9 June 2020

Am o spaimă teribilă de spital, probabil mi se spunea când eram mică că-mi vor face injecții dacă nu eram cuminte.

Probabil că teama mi se trage de la moartea bunicii mele, am văzut-o abandonată în spital, i se pusese perfuzie de dimineață și, până seara când am ajuns eu la ea, nu venise nimeni în salon să verifice cum se simte, ar fi vrut doar să meargă la baie; a făcut blocaj renal și a murit cu zile, se internase pentru o anemie mai severă, ar fi trebuit să vină acasă în câteva zile. Pe mine m-a alertat o vecină care lucra în spital, ”vino repede că bunică-ta stă să moară”. Nu credeam.

M-au dat afară din salon cu scandal, când am început să chem personalul: nu era oră de vizită.

Poate că teama de spital mi se trage de la moartea mamei mele, eram pe hol și am auzit când o asistentă îi striga: ”Mișcă-te, fă! Și taci!”, mama se văita, nu știa că nu avea voie s-o facă.

Poate că teama mi se trage de la toate privirile urâte de care am avut parte de câte ori am avut neplăcerea să merg la controale, mă simțeam de parcă aș fi deranjat, oamenii ăia nu erau acolo pentru mine, pacienții adunați în sălile de așteptare îi scoteau din răbdări, poate că mi se trage dintr-o zi în care am născut o fetiță și țipau toți la mine, ba chiar mi s-a reproșat că din cauza mea nu au putut dormi în garda de noapte.

Povestesc toate astea pentru că m-am operat în Italia de curând.

Teama îmi era amplificată de faptul că era prima operație din viața mea, pe deasupra urma să fiu singură (în spital, din cauza pandemiei, nu e permis accesul însoțitorilor).

Sunt bine, au trecut vreo două săptămâni de atunci, dar am rămas cu alt fel de traume: nu-mi iese din minte cât de frumos s-au purtat cu mine.

Toți, infirmieri, asistenți, doctori, inclusiv femeia care făcea curat în saloane.

Știam că sistemul sanitar italian e foarte bun, dar nu experimentasem pe pielea mea decât partea lejeră, birocratică, niște rețete și cam atât.

Ei bine, acum am văzut cu ochii mei ce înseamnă: în primul rând, zâmbete și respect, empatie și grijă. Toți mă încurajau și căutau să mă ajute, toți, absolut toți, infirmieri, asistenți, doctori, roiau în jurul meu de parc-aș fi fost vreo prințesă, care să-mi măsoare oxigenul, care să-mi pună perfuzie, care să întrebe cum mă simt.

Adevăr vă spun: la urmă m-au spălat, m-au îmbrăcat, m-au pieptănat, m-au ajutat să merg și am ieșit încetișor din spital, sprijinită de o infirmieră care nu făcea altceva decât să mă încurajeze.

Am plâns de două ori gândindu-mă la acel ”mișcă-te, fă!”

Le-am mulțumit tuturor de zeci de ori, cred că s-au emoționat și ei, acesta e modul lor normal de a lucra și de a se comporta, nu știau ce amintiri am eu și din ce sistem veneam.

Nu e simplu nici să treci de la rău la bine, ți se face clar în minte că ai suferit abuzuri, dar atunci nu știai decât că aia era normalitatea.

Dragilor, cred că normalitatea stă în zâmbet și în grijă, nu în dispreț și bătaie de joc.

Știu, știu că sunt oameni buni și în spitalele noastre, nu lor le sunt adresate aceste rânduri. Ci celorlalți, cărora nu le-ar strica niște cursuri de omenie să învețe că un pacient nu are nevoie doar de medicamente.

Pe Liliana o puteți urmări aici. Toate articolele, aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Știri dintre cele mai bune!

“Să nu-i mai aduceți pe copii îmbrăcați în plastic!”

Noi, cei care am respectat regulile, vom muri mai repede!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Liliana / 9 June 2020 13:10

    Bunica avea o anemie normală, ținea toate posturile și se ruga pentru binele tuturor, nu și al ei.

    1
    0
    Reply
  2. Mary / 9 June 2020 12:43

    Nu te supăra,anemie la ce avea?F

    0
    0
    Reply
  3. Florina / 9 June 2020 12:16

    Ce trist, nu, că regula a devenit excepție în România și invers. Am trecut prin spital și știu exact la ce vă referiți. De fiecare dată, însă, am avut un înger păzitor în persoana vreunei doctorițe anesteziste, sau a unei asistente mai blânde sau infirmiere. Dar, revin: ele erau excepțiile. 🙁 Bine că sunteți sănătoasa! 🙂

    2
    0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro