Valorile pe care un om sau o societate alege să le îmbrățișeze îi vor determina, până la urmă, parcursul pe pământ.
Trăim așa cum gândim. Trăim așa cum visăm. Trăim așa cum cântăm.
Pur și simplu contează dacă viața noastră are coloană sonoră un șlagăr de Gheboasă sau “Hier encore” de Charles Aznavour. Contează ce alegem.
Cât de îngăduitori suntem cu cei care ne mint, ne înșală și ne fură? Îi pedepsim sau încercăm să fim ca ei?
Credem în muncă sau în șmecherie, în combinații, în gargară, în Marcel de la Buzău (fără diplomă de Bacalaureat găsită și cu groaznice dureri în organul genital în chestiunea deficitului bugetar și nu numai)? Credem în lege sau în “știu eu pe cineva”?
art by Nguyen Duc Loi, Cei patru călăreți ai Apocalipsei
Ne mirăm că mor copiii abia născuți prin spitale? Să nu ne mai mirăm. La români, respectul pentru viață e cel care e. Pentru copii. Pentru seniori. Pentru cuvântul dat. Toaletele publice arată cum arată și nu pentru că vine Soros să se deșerte pe pereți.
Un prieten de-al meu mi-a povestit cândva această istorie pe care o găsesc reprezentativă.
Din micul lor târg de provincie au plecat peste hotare primii oameni. Abia veniseră anii 1990. Au ajuns până în Germania, pe la Dortmund.
Și unul dintre ei a descins la un moment dat într-o toaletă publică, unde a recunoscut opera concitadinului său, numit (e o coincidență) chiar Marcel.
N-a mai putut îndura și a lăsat scris pe zidurile toaletei publice: “Marcele, nu te mai c@ca pe lângă veceu!”.
Suntem prețul pe care îl dăm pe școală. Și dacă dădeam vreun preț nu ajungeam să avem milioane de analfabeți și milioane de votanți ai conservelor rusești.
Conserve alese pentru că fac gălăgie și pentru că sunt împinse în față de algoritmi măsluiți. Și guguștiucii înghit, înghit, înghit tot. În numele, vezi Doamne, libertății! Liberi să consume ce le dictează algoritmul, slavă progresului…
Suntem ce facem din victoriile noastre și din înfrângerile noastre.
Din bruma de prosperitate economică am făcut ambuteiaje în trafic, o gloată fudulă să nu citească niciodată nimic, o insulă de nesfârșită prostie și un sfârc de autostradă la zece ani.
În asemenea condiții, venirea apocalipsei climatice, a apocalipsei tehnologice sau a banalului asteroid nu pare deloc o idee proastă. Pare o mântuire.
Atât că la români până și mântuirea a devenit, printr-o jonglerie lingvistică, fiindcă avem geniul limbii și de aici au ieșit, totuși, Caragiale, Ionesco și Urmuz, mântuială…
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy!🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum lucrează binele prin domnul Trump
O veste bună care cere un plan: trăim mai mult
Filmul Nuremberg prin ochii unui istoric
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
