Arta în grup, o perversiune ce nu mă satisface

Roxana Ilie

18 July 2013

Nu știu alții cum sunt, dar norocul meu proverbial mă aduce în Florența fix în ziua în care angajații muzeelor fac o mică grevă. Zic să joc mai des la loto, poate-poate… Atenți nevoie mare la zona de PR, greva e eufemistic definită pe afișele de la intrari drept „meeting of museums personnel”. Am aflat mai târziu de la un ghid care era de fapt realitatea. Așa că, în jurul prânzului, când se termină greva, în fața Galeriei Accademia di Belle Arti este un tablou dezarmant. Trei cozi distincte, fiecare de sute de persoane: cei fără rezervare, cei cu rezervare online și grupurile. Și, masochistă cum mă știu, mă apuc să urmăresc, stând în apropierea întrării în muzeu, câți/ când/ cine/ în ce ritm intră. Atunci m-a trăznit în moalele capului un truism, ca o daltă de sculptor: arta în grup e o perversiune care nu mă satisface!

De ce? Timp de aproape o oră nu a fost lăsat să intre nimeni din sutele de iubitori de artă „atât de iresponsabili încât să nu-și facă o rezervare online”. Dar chiar, cum își permit să fie atât de inadaptați? În regulă, ia să vedem cât de iubiți de soartă au fost cei inspirați, cu rezervări. Abia 15 dintre cei peste 300 cu rezervare au intrat în același interval de timp. Păi și atunci cine a intrat, veți întreba? Măria lor, Grupurile! Și intrau pe oriunde puteau, chiar și la intrarea care nu le era dedicată.

Descoperisem cu tristețe că cei care vor să simtă arta pe cont propriu sau în familie n-au nicio sansă în fața grupurilor. Unele dintre ele erau niște hoarde xxxxl la propriu și la figurat de adolescenți care veniseră de peste ocean și nu prea aveau idee ce caută la Galeriile Accademiei. Am și stat de vorbă cu câțiva, erau aduși acolo pentru a bifa niște „must seen”-uri, dar aș putea paria că nu știau exact unde e Italia pe hartă…

Unii întreprinzători făceau liste cu rezervări și creau astfel grupuri pentru ziua următoare, pentru 20 de euro de persoană (biletul de intrare era 11 euro). Însă bănuiesc că merită să dai 9 euro ca să intri “peste rând”. Am zâmbit trist, e clar că trăim în epoca artei “la minut”, “to-go”, în grup, fără discernământ. Iar Florența m-a dezamăgit prin molipsirea acută cu sindromul orașelor mari, devenite prea comerciale, de tip fast-turism. Și asta în condițiile în care a fost orașul etalon al adolescenței mele, ca umanist iremediabil ce mă aflu. E vorba de bani, de mulți bani (ajungând la zeci de milioane de euro anual aduse de unele muzee) , pe care grupurile mari și flămânde să bifeze atracțiile musai de văzut, îi pot aduce, incomparabil mai rapid decât banii simplilor iubitori de artă, care au tupeul să vină să se așeze la coadă și să spere că pot înainta măcar 2 metri într-o oră. E un soi de fast-art, de mcdonaldizare a artei.

Este epoca artei în grup, deloc kinky, e o perversiune asupra minții și sufletului dornic de frumos în doze mici, lente, încântătoare. Iubitori ai artei, câți mai sunteți, luați-vă de mânuțe, uniformizați-vă și mergeți în grupuri mari, altfel veți fi ignorați cu grație de lăcașurile renumite de artă… Sau măcar faceți-vă rezervări pe net, dar și așa veți sta cu orele. Grupurile, mulțimile, majoritățile au prioritate. Ei merg repede, consumă mult, sunt turiștii/ clienții ideali. Restul, luați-vă niște albume de artă și citiți-le!

Pentru cei care se pregătesc deja să-mi spună că ei nu merg niciodată în zonele “de văzut”, mainstream și că văd numai locuri izolate, necunoscute, dar extraordinare, în niciun caz muzee, n-am să le spun decât că mai există și oameni care merg la muzee pentru că chiar îndrăgesc arta. De exemplu, un absolvent de școală de artă ca mine. Și ca mine mai sunt mulți alții care nu se forțează mereu să fie … ne-muzeali, doar pentru a fi diferiți.

După vreo 2 ore am cedat să-l mai văd pe David cel original, copia sa din Piazza della Signoria fiind mult mai primitoare, alături de restul splendorilor din Loggia dei Lanzi. Am revazut în final Uffizi, în locul Accademiei, doar pentru a-i arăta lui Răducu, puștiul meu călător, câteva capodopere care pe mine m-au inspirat în adolescență. Dar și pentru a nu pleca total supărată pe Florența, orașul adorat de mine cândva. Normal că am apelat la un artificiu, am “rezervat” și cumpărat bilete din altă parte, cu un extra de 4 euro de persoană, pentru a putea intra într-un orizont de timp rezonabil față de cei fără rezervări, care așteptau cu orele… Totul se rezumă la bani azi in Florența, orașul Renașterii… Firește, și în Renaștere banii erau al naibii de importanți, dar cu ei se mai comandau și opere de artă din când in când…

Roxana Ilie, marketerul călător, își propune să umanizeze poveștile de călătorie, să ofere pe www.roxanailie.ro un cocktail de pasiune, culoare, senzații și atitudini , să ofere experiențe, nu doar date impersonale despre țări, orașe, clădiri, munți, atracții “musai” de vizitat”. Să schimbe perspectiva, să genereze așteptari care pot fi apoi confirmate sau infirmate de cititori în călătoriile lor. 



Citiţi şi

Marea Frumusețe

Săpunul, moartea pasiunii

În găleată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,114 views

Your tuppence

  1. Perversiunea artei în grup și apologia nefirească a grupurilor | Roxana Ilie - marketer calator / 19 July 2013 14:10

    […] Mi-am dezvăluit de curând pentru Catchy gândurile despre perversiunea artei în grup și despre mcdonaldizarea consumului de artă, în stil fast-art. Găsești aici articolul meu și motivele care m-au determinat să mă gândesc la perversiunea toxică a artei în grup: “Arta în grup, o perversiune ce nu mă satisface” […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro