“Nu se pot lăuda îndeajuns frumusețea și foloasele faptului că ei cultivă munții până pe culmi, închipuind, în formă de scară, trepte largi, circulare, de jur împrejur […] adică, pretutindeni unde terenul nu e neted și nici nu se poate netezi, ca și partea care urcă spre vârf, totul se preface în vie.”[1]
Cred că Toscana este provincia italiană (și poate chiar europeană) cu cea mai mare densitate de frumusețe pe metrul pătrat. Eu am o teorie potrivit căreia, oriunde ai ateriza cu parașuta în această regiune binecuvântată, negreșit vei întâlni o statuie, o fântână, o bisericuță care să te lase cu gura căscată. În ceea ce mă privește, nu a fost nevoie de parașută, avionul s-a comportat exemplar, singurele turbulențe fiind cele din mintea mea, declanșate de iminența invaziei turisților de pretutindeni (nu sunt agorafob, dar cine nu s-ar bucura, în inima lui puțin egoistă, de un colț de Frumusețe numai al lui?).
Ziua întâi. Pisa
Am descoperit în Pisa un oraș surprinzător de liniștit în vârf de sezon, unde te poți retrage la bătrânețe fără să te doară capul. Și nici măcar nu ai nevoie de pensie specială ca să te bucuri de tot ce are orașul de oferit, prețurile nu sar calul.
Dincolo de aceste aspecte, Pisa a rămas în istorie － și pe bună dreptate! － pentru Piazza dei Miracoli, un ansamblu arhitectural ce cuprinde celebrul turn înclinat, Baptisteriul, Camposanto Monumentale, cimitirul elitelor din vechime (aici se află înmormântat, printre alte personalități de seamă, și marele Fibonacci) și, bineînțeles, Domul din Pisa (sau Catedrala Sfintei Maria), sceptrul și coroana stilului romanic pisan.
Vecinătatea Alpilor Apuani, de unde se extrage renumita marmură de Carrara (aurul alb, cum o numeau romanii) le-a permis generațiilor întregi de sculptori, maeștri pietrari și constructori să dezvolte acest stil arhitectural depotrivă uluitor și unic, ce se află, datorită schimburilor comerciale ale Pisei din Evul Mediu târziu, la întretăierea dintre moștenirea Imperiului Roman, Bizanț și lumea arabă.
Noaptea, dacă s-ar stinge reflectoarele, Piazza dei Miracoli ar căpăta accente suprarealiste. Ar rămâne doar luminile țigărilor din buzele și mâinile studenților, licurici care poposesc la baza miracolelor de marmură și piatră, discutând pasionant despre Kafka, Dostoievski și cazzo. Și ar mai rămâne, peste capetele studenților, peste baptisteriu și domul catedralei, luna cocoțată în vârful turnului, făcându-l să semene cu Farul din Alexandria.
Însă Pisa nu poate fi redusă doar la această piață. Înseamnă, în egală măsură, parcuri și grădini, jogging sau plimbări cu bicicleta de-a lungul zidurilor de apărare (printre cele mai bine conservate din Europa) și, nu în ultimul rând, o croazieră încărcată de romantism pe Râul Arno (da, frumusețea pe care o întâlnești în lume e o gură de oxigen pentru acest concept muribund).
Apropo de miracolele din marmură, ce a reușit Giovanni Pisano să facă din acest amvon acum șapte secole îți taie respirația. Nicio fotografie din lume nu-i poate face dreptate în întregime, de aceea e necesar să-l vedeți cu ochii voștri în Catedrala din Pisa.
Ziua a doua. Monterosso al Mare
Oricâtă cunoaștere ai vrea să acumulezi, cutia craniană are dimensiuni limitate. Din acest motiv, cele două urechi cu care ne-a înzestrat natura funcționează și ca niște supape de evacuare a surplusului de cunoaștere. Râdem, glumim, dar e bine să alternezi în viață cele ale spiritului cu cele ale trupului, ca nu cumva să sfârșești, Doamne ferește!, la nebuni.
Prin urmare, nu se putea o alegere mai nimerită pentru a petrece o zi de relaxare pe litoral decât Monterosso al Mare, ultima perlă din șiragul celor cinci care alcătuiesc Cinque Terre. Aici, nisipul este mai fin iar plajele － mai ospitaliere (dacă faci abstracție de prețurile de Mamaia － 40 de euro de persoană pentru un șezlong cu umbrelă). Din fericire, există și opțiunea plajelor publice, gratuite, cum e minunata plajă Fegina. Da, sunt multe pietricele care au prostul obicei să ți se ascundă prin locuri nedorite, însă binevoitorul Il Gigante － statuia zeului Neptun care poartă pe umeri o scoică gigantică － îți oferă toată umbra de care ai nevoie (dacă prinzi loc să-ți întinzi cearșaful la picioarele lui). În plus, briza de pe Riviera Italiană te răsfață neîncetat, asemenea vaporilor de apă împrăștiați de ventilatoarele teraselor bucureștene.
Că tot veni vorba de terase, după ce te saturi de plajă, în centul stațiunii te poți delecta cu Lemon Spritz, varianta cu specific local a cocktailului Aperol Spritz, făcut din lămâile care cresc în grădinile localnicilor și pe terasele dealurilor înconjurătoare. Răcoritor și de neuitat!
Iar dacă vrei să faci poze care să rivalizeze cu panoramele oferite de Coasta Amalfitană, Mănăstirea Capucinilor e la câțiva pași de urcat pe o stâncă. Tot pe aceeași stâncă, la o înălțime și mai mare, se află cimitirul din Monterosso. Nu știu alții cum sunt, dar eu mă gândesc că, din moment ce nu ești îngropat la trei metri sub pământ, ci sarcofagul care îți poartă rămășițele lumești se află la jumătatea distanței dintre cer și mare, sufletului îi e mai ușor să treacă la cele veșnice, nu-i așa?
Aminteam de prețurile de Mamaia, dar să nu fiu cârcotaș. Nu cred că există stațiune pe litoralul românesc care să te întâmpine, la sosire, cu un peisaj atât de chipeș!
Ziua a treia. Lucca
“Lucca e unul dintre orașele cel mai frumos așezate pe care le-am văzut vreodată, pe o câmpie minunată, care se întinde, acolo unde e mai îngustă, până la două leghe de jur împrejur, apoi munți și dealuri frumoase […] Am avut multe dovezi de curtenie din partea multor particulari: mi-au trimis care vin, care fructe, ba unii voiau să-mi dea și bani”.[2]
După mai bine de patru sute de ani de la vizita lui Montaigne, Lucca a rămas același orășel fermecător, a cărui muzică te încântă și te atrage, nu numai pentru că aici s-a născut Giacomo Puccini, ci pentru că orice e făcut să reziste modelor și vânturilor schimbării are un ringtone aparte. Așadar, m-am îndrăgostit de străzile înguste pavate cu piatră cubică, de vinul Chianti servit printre chipuri joviale și destinse, de grădina desprinsă din filme a Palatului Pfanner (nu întâmplător s-a turnat aici The Portrait of a Lady, cu Nicole Kidman și John Malkovich în rolurile principale) și de multitudinea de turnuri și catedrale (majoritatea construite în stilul romanic pisan deja consacrat).
Deși multe la număr (Lucca este supranumit și Orașul celor 100 de biserici), fiecare lăcaș de cult are ceva diferit, o anume poezie vizuală care te invită să-i dai târcoale și să-i descoperi toate ascunzișurile și secretele. De exemplu, fațada Bazilicii San Michele in Foro e atât de bogat ornamentată încât, privind-o, am uitat de cornetul de gelato pe care îl țineam în mână, iar înghețata, topindu-se, mi s-a scurs printre degete, murdărindu-mi tricoul (alb, cum se putea altfel?).
Pe de altă parte, Chiesa dei Santi Giovanni e Reparata, mai austeră la interior și cu fresce șterse sau crăpate, îți oferă posibilitatea să pășești pe urmele arheologilor care, în urma săpăturilor efectuate sub ea, au descoperit o biserică din secolul al V-lea, construită, la rândul ei, pe ruinele unor case romane. Practic, odată cu scara metalică ce duce la subsol, cobori, cu aproximație, două mii de ani în istorie. Ce senzație pe cât de rară, pe atât de fascinantă!
Vedere din clopotnița Domului San Martino. Animalele de piatră care decorează fațada catedralei au, la prima vedere, niște figuri înspăimântoare, dar să știți că în realitate sunt prietenoase cu turiștii, nu mușcă!
Ziua a patra. Florența
“Trebuie să recunosc că nu degeaba i se spune Florenței «cea frumoasă»”.[3]
Copleșitor. Așa aș descrie, într-un cuvânt, primul meu contact cu leagănul Renașterii. Știu, să petreci doar o zi aici ține de registrul blasfemiei, dar, odată ce-ai atins cu vârful degetelor Olimpul, e greu să-ți ții în frâu dorința de a-l cuceri în întregime.
La fel ca Veneția, Florența beneficiază de statutul de superputere turistică, lucru care funcționează ca o sabie cu două tăișuri. Pe de-o parte, e bine pentru PIB-ul statului italian, pe de altă parte, îți zdruncină liniștea interioară. Mai ales dacă destinul a hotărât să fii locuitor cu acte în regulă, nu doar vizitator.
Noroc că Jeff Bezos a ales să-și sărbătorească nunta de carton în Veneția (oricât de poleit ar fi cu milioane de dolari, cartonul tot carton rămâne), lăsându-ne nouă, muritorilor de rând, neliniștea de a fi copleșiți de frumusețea eternă a Florenței.
Chiar și așa, încă de la primele ore ale dimineții, Piazza del Duomo era inundată de turiști, de ziceai că te afli la protestele din Piața Victoriei, nu la cozi de așteptare pentru intrarea în catedrală. Cu regret o spun, nu am apucat să o vizitez de această dată, însă regretul a fost șters rapid cu buretele de experiența de nedescris în cuvinte pe care mi-a prilejuit-o Capela Medici. Dacă în Lucca mi s-a topit înghețata în mână, aici aproape că mi s-au scurs ochii de uimire. Atât de ireală pare frumusețea acestei capele unde sunt îngropați cei care, timp de generații, au fixat Florența cu boldul pe harta lumii.
După masă, traseul turistic a continuat în Galleria dell’Accademia și Muzeul Uffizi. Trebuie să consemnez o picanterie aici: în fața statuii lui David, niște doamne care băteau spre vârsta a treia cârcoteau că Michelangelo nu și-a dat silința îndeajuns să-i facă bărbăția mai lungă. Am surâs și am privit mai departe; cine sunt eu să judec gusturile celorlalți, la urma urmei?
După ce l-am cunoscut pe David în marmură și oase (sic!), Muzeul Uffizi mi-a oferit exact ce așteptam: valuri succesive de încântare. Cred că am ratat câteva săli, din cauză că se apropia ora închiderii, dar am avut suficient timp la dispoziție să contemplu operele tuturor maeștrilor, între care un loc de frunte, după Caravaggio, îl ocupă, potrivit gusturilor mele, Botticelli cu ale sale Primavera și Nașterea lui Venus.
Pe înserat, când mareea de turiști se retrăsese de pe străzile și din piețele principale la terase și restaurante, am continuat explorarea, traversând Ponte Vecchio și urcând spre Piazzale Michelangelo. Acolo, am întors privirea și, fără să mă transform în stâlp de sare precum soția lui Lot (deși se putea întâmpla asta, din alte considerente), am înțeles de ce gloria acestui oraș va fi cântată pentru eternitate.
Vedere din Piazzale Michelangelo. Frumusețea acestui oraș nu are cum să dispară, e ca un Narcis care își supraviețuiește, mereu și mereu, propriei reflexii în luciul apei.
[1] Michel de Montaigne, Jurnal de călătorie. Scrisori, trad. de Anca-Maria Christodorescu, Ed. Humanitas, București, 2024.
[2] Idem.
[3] Idem.
Pe Mihai îl puteți urmări și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
28 august 2025: Uranus sextil Neptun – când visul devine plan
Cele 5 legi fundamentale ale prostiei umane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
