Am făcut-o, poate, pentru toate nopțile de singurătate și palmele trântite brutal peste sufletul meu pur, care crezuse, ani întregi, în mirajul fericirii conjugale. Am făcut-o, poate, pentru sutele de ore în care mi-am vărsat lacrimile sărate pe umerii fragili și părul rebel, îmbrățișată numai de creierii nopții, strivită de vorbele tale grosolane, îmbâcsite de aburii alcoolului cu care ai pângărit, de atâtea ori, pereții unei case pe care visaserăm împreună, candid, să o transformăm în “acasă”.
Am făcut-o, poate, ca să uit dezolarea care mă cuprinde ori de câte ori realizez că mi-ai distrus neprețuite visuri de copilă, pe care nu le voi mai putea niciodată recupera, pentru că ar fi imposibil să le desprind de mizeria în care le-ai terfelit cu promisiuni deșarte, din încăpățânarea ta prostească și orgoliul masculin (de care mi-e greață până la sufocare) de a nu admite că te scălâmbăiai ridicol și periculos pe un drum greșit, cu sens unic, anume distrugerea.
Am făcut-o, poate, pentru că e în mine ceva mai puternic decât știusem (dar la care speram, timid) decât voința ta meschină de a mă țintui în izolare și degradare umană. Și a fost dat să aflu, să descopăr toate astea, abia când ultima cifră a codului s-a învârtit perfect în mecanismul ei interior.
Sau poate, nimic din toate ipotezele astea complicate, ci numai din simplul motiv că îmi simt ființa mai trează și vie ca oricând, ca și când s-ar fi trezit dintr-o letargie sinistră sau o comă prelungită peste măsură, din care, cu toate strădaniile tuturor celor din jur, nu m-a putut scoate nimic pentru că pur și simplu nu era nimic acolo, iar astăzi… Astăzi e mai mult decât se poate numi în cuvinte, aproape mai mult decât se poate simți între limitele înguste ale ființei umane… el.
Citiţi şi Capriciu diabolic
*L-am lăsat să își plimbe nestingherit privirea incandescentă peste trupul meu de femeie, care fremăta cu fiecare adiere a vântului, aducându-mi aroma pielii sale direct în suflet. L-am lăsat să se desfete cu glasul ochilor mei și gândul fiecărei clipe ce plutea în văzduh la orele rubinii ale înserării de vară. L-am lăsat să simtă în pori fiorii atingerii mele, tresărind ca electrizat la dezvelirea celui mai intim avut al unei femei: parfumul meu, dispersat suav și subțire în zeci de întrebări și suspine. Îl va purta etern, de aici înainte, înfășurat în fiecare centimetru de sine, în fiecare notă și abandon de sine, îl va dori cu atât mai mult cu cât nu știe nimic despre el, pentru că totul stă închis, perfect ermetic, în amprenta pielii mele. Îl va mai întâlni, poate, de zeci și sute de ori, cu senzația unei înfometari crescânde, din care lipsește mereu, ceva, întrezărind un fel de amintire a unei prime îmbrățișări, în care, ciudat, glasul prinsese să-i tremure și mâinile (incredibilă coincidența!) să ezite.
Deci vezi, astă-seară te-am înșelat, stimate soţ. El îmi are, de aici încolo, parfumul, și glasul inimii, numele și flacăra ochilor, îmbrățișarea și fiecare gând, muzica și fiecare zvâcnet de respiraţie.
Guest post by Medeea
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre feminitate conștientă, vulnerabilitate asumată și atracție autentică
Fiu, soț sau prizonier? Despre bărbatul adult captiv în simbioza maternă
În continuare te iubesc, în continuare respir cu gândul la tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
