De când mă știu, am luptat împotriva firii mele. Prea moale, lipsită de inițiative agresive atunci când situațiile – și mai ales oamenii – o cereau, prea îngăduitoare, prea dispusă să-i mulțumesc pe ceilalți, deși niciodată nu am reușit. Prea dispusă să mă mulțumesc cu nimic, atâta timp cât ceilalți mă lasă în pace, indiferenți la nevoile, suferințele sau dorințele mele. Prea lipsită de personalitate… căci mereu am ales liniștea și pacea înaintea manifestării zgomotoase a propriilor intenții. Niciodată pregătită să iau taurul de coarne. Să le plătesc oamenilor cu aceeași monedă. Să fiu nesimțită atunci când o merită. Să fiu incisivă doar pentru că în societatea de azi numai învinșii nu sunt. Să-mi urmez visurile în felul meu prea bând, prea îngăduitor…
Am visat să fiu make-up artist și primul zid de care m-am lovit a fost și cel mai dur: părerea celei mai bune prietene și ea, la rândul ei, make-up artist. O admiram din tot sufletul, căci lucrările ei sunt tablouri vii. Efemere precum viața, se șterg prea repede, dar rămân mult timp pe retină, odată ce ai avut ocazia să le admiri. Machiaj fantezie, de compoziție și, mai presus de orice, un joc complex de lumini, culori, umbre, linii și insinuări. Emoție, inspirație și entuziasm…
credit foto: Alexandra Lincu
„Pentru artă trebuie să te naști”, îmi spunea ea și nu înțelegeam de ce considera apriori că eu nu aș fi avut norocul să mă nasc sub această zodie, fără să-mi acorde nicio șansă, fără să mă lase să-mi termin cursurile de machiaj, fără să vrea să vadă nimic din ceea ce, ulterior, am creat. N-am înțeles-o, așa cum nu am înțeles-o nici când am rugat-o să-mi spună de unde își procură acele magnifice pensule de machiaj, de parcă ar fi văzut în mine o concurentă acerbă, de parcă ar fi fost un sigur post de make-up artist profesionist pe acest pământ și noi ne-am fi luptat pentru el. Dacă a durut? O, da! Dar m-am bucurat că s-a întâmplat așa, căci împotrivirea ei m-a ambiționat și mai tare și, cumva, de aici a pornit propria mea revoluție…
Adevărul este că, de când mă știu, mi-am dorit să mă schimb. Nu, nu era bine cum m-am născut. Nu era bine în ochii celorlalți, deci pentru ei am vrut să o fac și pe asta. Să fie mulțumiți, să fie mândri, să poată dormi rotund nopțile pe pernele lor că m-au modelat după cum au avut chef…
De când mă știu… dar fără rezultat! Fundamental, sunt o persoană pentru care armonia, liniștea și bucuria au fost întotdeauna mai importante decât câștigarea concursurilor subtile de tip „cine-i mai tare în clanță și atitudine” e învingător în societatea de azi, în relațiile interumane. Nu e un ratat, cu alte cuvinte. Și așa am ajuns, în ciuda tuturor piedicilor, make-up artist profesionist abia la… 40 de ani! Târziu, nu-i așa?
Ei bine, nu! Ce-i drept, nu am reușit să mă schimb, să devin războinică, să calc pe cadavre, să devin o învingătoare, cum spuneam. Și mă bucur. Căci nu despre asta ar fi trebuit să fie lupta mea. La 40 de ani, spui stop mizeriilor celorlalți și înveți – dacă nu ai făcut-o deja – că lupta ta este despre acceptare, asumare și împlinirea propriilor visuri. Despre a-i lăsa – cu măsură, nimic de zis – pe ceilalți să vrea de la tine ce le trece prin cap, în timp ce-ți vezi, liniștit, în sfârșit de viața ta așa cum simți, așa „defectă”, permisivă, pașnică, împăciuitoare și… realizată!
La 40 ani înțelegi că viața este despre a o trăi cum simți, cum vrei, cum îi place, făcând exact ceea ce-ți aduce mulțumire sufletească, nu cum „trebuie”, indiferent cât de „nemulțumiți” sunt ceilalți, fie ei „dragi” sau nu.
Citiţi şi
Unei femei imaginare și dorite
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
De ce ai nevoie de pensule machiaj profesionale?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
