Poate că nu există. Sau poate că da, dar încă nu a fost recunoscută. Această scrisoare – vis, rugăciune, declarație – e pentru femeia care nu cere, dar e văzută. Nu joacă, dar e simțită. O femeie reală sau imaginată, care nu are nevoie să fie perfectă ca să fie iubită. Poate tu? 🙂
“Dacă ți-aș putea dărui un singur lucru în viață, ți-aș da privirea mea atunci când te privesc.
Nu pentru a te schimba, nu pentru a te corecta, ci pentru a-ți revela minunea care ești deja, așa cum ești.
Ți-aș oferi ochii mei – ochi care te văd dincolo de orice suprafață, care știu să recunoască în tăcerile tale o muzică, în gesturile tale zilnice un dans secret.
Prin privirea mea, ai putea descoperi frumusețea care locuiește în felul tău de a merge prin lume: acel mod discret, fragil și puternic în același timp, care mie îmi face sufletul să tremure.
Aș vrea să poți întrevedea, măcar pentru o clipă, emoția care mă cuprinde de fiecare dată când te gândesc. Nu e o simplă emoție: ci o mișcare profundă, veche ca respirația pământului, care urcă din inimă și devine cântec – un cântec fără cuvinte, un „mulțumesc” șoptit vieții pentru că te-a făcut să exiști.
Când imaginația mea se oprește asupra ta, fiecare lucru pare să-și regăsească locul.
Fricile se topesc, întrebările se liniștesc, iar tu, fără să știi, devii răspunsul.
N-ai fi niciodată pentru mine doar o simplă prezență alături, ci melodia ascunsă care-mi însoțește fiecare pas, lumina difuză care știe să mângâie și cele mai mohorâte zile, parfumul fin care rămâne în aer când tot restul a trecut.
În tine văd reflectat tot ce e mai nobil și mai adevărat în iubire: nu perfecțiunea lustruită ca să placă, ci adevărul crud și splendid care nu se teme să se arate; nu aparența efemeră, ci sufletul care se oferă fără apărare; nu posesia sterilă, ci darul liber și irepetabil al sinelui.
Te imaginez ca pe aceea cu care aș putea împărtăși nu doar orele zâmbitoare, ci și pe cele nesigure, tăcerile pe care niciun cuvânt nu le poate umple, lacrimile care curg fără nevoie de explicații.
O tovarășă de suflet, care nu are nevoie să joace roluri, care se poate așeza în viața mea cu naturalețea apei în albia ei, știind că orice vulnerabilitate i-ar fi păstrată ca cea mai prețioasă dintre comori.
Intuiția mea, această voce interioară care m-a ghidat mereu mai mult decât rațiunea, îmi șoptește că iubirea nu e o flacără năvalnică ce arde și se mistuie, ci un foc răbdător care se hrănește zi după zi pentru a construi împreună un refugiu sacru în care să fim liberi, să fim noi înșine și totuși mereu doriți, căutați, iubiți – chiar și în imperfecțiuni.
Poate că am fi diferiți, ca două instrumente dintr-o orchestră, dar chemați să țesem o singură simfonie. Aș vrea să-ți dau convingerea de nezdruncinat că, chiar și în zilele tale cele mai confuze, în momentele tale cele mai fragile, tu ai fi, pentru mine, suficientă.
Nu te-aș iubi pentru ce ai putea deveni mâine, ci pentru ce ești acum, cu toate nuanțele tale – chiar și cu acelea pe care, poate, tu le vezi ca defecte. Fiecare ezitare a ta ar fi, pentru mine, un loc sacru, de locuit cu infinită răbdare și tandrețe. Să te iubesc, așa cum visez, ar fi un act zilnic:
să te aleg în fiecare dimineață,
să te ascult chiar și când nu spui nimic,
să te susțin fără să te strâng,
să te protejez fără să te închid.
Ar fi să-ți fac loc în mine, chiar și atunci când viața face zgomot, chiar și când totul pare să se clatine. Să te iubesc ar însemna să-ți păstrez strălucirea în fața loviturilor vieții,
fără să te închid vreodată într-o colivie. Ar însemna să te las să zbori, știind că zborul tău nu este o fugă, ci mișcarea firească a celei care știe că există întotdeauna o casă unde se poate întoarce, o inimă care nu are nevoie de lanțuri ca să păstreze, ci doar de fidelitate ca să aștepte.
Dacă ți-aș putea oferi un lucru, ți-aș da uimirea mea: aceea capacitate de a mă minuna în fiecare zi în fața prezenței tale.
Ți-aș da respectul meu cel mai profund: acela care nu pretinde, nu forțează, ci pur și simplu contemplă.
Ți-aș da forța, blândă și tăcută, de a te vedea cu ochii mei: infinit de vie, prețioasă, unică.
Și ți-aș da inima mea.
Nu pentru că ai nevoie de o cârjă ca să mergi, ci pentru ca tu să știi că, oricare ar fi drumul pe care îl alegi, va exista mereu o bătaie, o rugăciune, o respirație care va merge alături de a ta.
Fără grabă, fără zgomot, fără condiții.
Doar din iubire.” Sergio Restell
Nu e nevoie să fim inventate ca să fim înțelese. E de ajuns să fim privite cu ochii potriviți. Iar uneori, un poem ca acesta ne amintește ce merităm, chiar dacă încă nu avem curajul să cerem.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Din câte parfumuri ar fi bine să aibă o femeie, unul ar trebui să fie Capelli d’Oro (Linari)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
